felicitari messi

be it with nirvana, be it with pianos, live your own radical xmas

daca tot vreti sa scoateti de la mine o dedicatie de craciun, cu drag va ofer:

si’acu mai vorbim dupa.

un an de muzica live – top 10 in 2010

10.luna amara in vama, 1 mai. deosebita risipa de energie atat pe scena cat si in praful unde se dezlantuiau maniacii. totusi, cand era slow, se calmau. high point ? nu rosu aprins, ci chihlimbar. poate pentru ca e marea neagra la 2 pasi. fain experimentul de a privi de la etaj, cu detasare, o manifestare atat de haotica.

9.kumm in iasi, hand. n’am stiut ce sa aleg dintre concertele lor de anul asta, asa ca l’am ales pe cel mai recent. s’ar putea ca pe 1 mai sa fi fost mai reusit, dar nu l’am prins pe tot. ah, si mi’a placut cum s’au descurcat fara basist, nu era foarte evidenta lacuna. sa ne incantati multi ani de acu inainte baieti ! (si poate nu ami schimbati membrii asa repede… chiar daca imi e simpatic si cretul asta de la tobe). high point – nightflight, desigur!  nu urca mai sus de 9 nu doar din cauza concurentei acerbe, ci si din cauza eternei comparatii cu … 15 mai 2009, muzeul taranului roman. v’ati ridicat foarte sus si acum trebuie sa confirmati.

8.alexandrina in mojo. nu stiu cum a fost si a doua seara, dar prima a fost o feerie. nu urca mai sus de 8 din cauza fumului care m’a scos afara inainte de vreme. intra totusi in top din cauza momentului magic petrecut la miezul noptii pe cuza voda, tacere deplina si “cantec de leagan” auzindu’se sublim dinauntru. inegalabil.

7.iris in master, iasi. pozitie excelenta, sonorizare buna, lansarea unui album cu destule piese meritorii. minusuri – la ce bun sa ai un loc atat de mare daca sistematizarea tampita face ca maxim 100 oameni sa poata vedea ceva? plusuri – anturajul ineidit si posibilitatea de a vedea cum un neamt care nu intelege nimic din versuri este complet cucerit de ritm si instrumentatie. high point – tacerea ta.

6.silent strike mojo. pur si simplu de vis. cat de rar ti se poate intampla sa fii complet desprins de lume altundeva decat la filarmonica ? de obicei, pauzele dintre piese te readuc pe pamant. not a chance of doing this @ silent. as fi preferat sa aleg reprezentatia de la garantat 100%, dar nu am fost acolo din nefericire.

5.suie paparude in XS. da, abia pe locul 5, deoarece stabilirea acestui top5 a fost un chin. ramane doar pe 5 deoarece a fost cea mai terre-a-terre experienta dintre pozitiile fruntase. o nebunie colectiva pe ritmuri noi. materialul lor discografic este superb, mai discutam despre asta cand fac ierarhia albumelor din 2010. oricum, felciitari baieti pentru partea de entertainment, chiar sunteti unici in .ro si n’ati devenit monotoni. 2 cuvinte si am plecat. am plecat. am ple am ple am plecat.

4.proiectia radiohead – live in saitama,brain, noiembrie. ar putea surprinde aceasta alegere, deoarece e singurul eveniment mzuical care nu s’a desfasurat sub ochii mei. impactul insa nu poate fi neglijat, iar combinatia dintre un regal alternative de o ora jumatate, vin rosu si experientele sociale efectuate in paralel au creat un mix unic si eterogen, care sare dintr’o dispozitie in alta cu aceeasi viteza ca schimabrile de atitudine ale lui thom si johnny. multumesc prietenilor mei care m’au onorat cu absenta la acest eveniment si mi’au deschis noi orizonturi. uneori chiar poti face un bine dandu’te disparut.

3.parov stelar in skin. pentru ultima data cu solista aceea, un show demential care confirma valoarea de condiment a saxofonului (a se vedea si in cazul kumm). pornind de la textul obosit “mzuica ne uneste pe toti”, chiar asta s’a intamplat. teama mea ca nu ma voi simti bine intr’un mediu atat de amestecat si de pgimentat cu low-class people s’a disipat imediat. cand artistii sunt convingatori, nu mai conteaza absolut nimic, nu mai vezi nici in stanga nici in dreapta. si cand e vorba de dansat… sorry everyone, parov e rege anul asta. sa vedem spre ce va tinde. high point – chambermaid swing, desigur. desi mixul in prima auditie de la final m’a prins destul de tare…

2.alexandrina 30 aprilie vama veche bibi bistro. leonard cohen nu e un artist pe care vrei sa’l vezi pe un stadion sau intr’o sala de spectacol, cu toata lumea stand ca un pluton gata de atac. ai vrea sa stai la mese, sa ai o experienta de high-life, reminiscenta a perioadei interbelice si a jazzului. la fel si alexandrina. pana la urma, ei i se sade cu audienta restransa, cu ambianta de muzica de camera. iar eu ador concertele la care fiecare sta jos, nu se ingramadeste si poate sa se concentreze pe ce vede si aude, nu pe cat de suspecti sunt cei din jurul sau. am sperat asta si in mojo, dar vitele din moldova s’au ridicat de la mese si s’au ingramadit in fata, de n’a mai vazut nimeni nimic. o mentiune speciala pentru rochia purtata la mare. ah, si cat de important e sa dai autografe personalizate, nu sa mazgalesti o semnatura. daca mai faci si cativa pasi pe plaja… high point – avionul de aur.

1.iris 1 mai vama veche. abia revenit dupa operatie, cristi ne’a dat pe spate cu energia lui, de te face sa te simti extrem de penibil cand acuzi o oboseala nejustificata. un concert minunat intr’o ambianta selecta (din cauza pretului de intrare, mereu am sustinut ca la iris e cu atat mai fain cu cat costa mai mult si se cerne lumea proasta). spre deosebire de alte trupe care au un setlist tras la xerox, maestrii au venit la mare cu chef de improvizatii. si ce improvizatii, ce soc. “vom canta o piesa… nu cred ca o stiti. dar hai sa incercam”. rolling stones-satisfaction. high point – alta pe care nu o stim … best performance of the year, fara indoiala, i want to break free. oare voi mai prinde in aceasta viata un whole lotta love live ? hai cristi, stiu ca poti.

mentiuni, n’au mai incaput: urma, ada milea, les elephants bizzares, the mood, alternosfera, mircea vintila, the amsterdams si … altii. nush. multi.

worst performance of the year: guns’n'roses.

“what could have been”  of the year: massive attack.

“live in your home ” awards: U2 360 Tour si Depeche Mode live in Barcelona. 2 dvd’uri exceptionale.

hopes for 2011: bon jovi si roger waters.

remember remember the 5th of october

Pe vremea cand puneam ceai in miere sau rivalizam la recompense zaharoase cu orice cal, as fi avut o abordare mai dulceaga si astazi. Dar n’am. Si dupa 5 ani, desi imi amintesc situatia in lumini si umbre, mai cu bune mai cu rele (voici un petit progres, erau numai rele domininante candva), nu mi se pare o poveste copilareasca si ridicola, ceva gen vai a fost demult, acum n’as mai putea etc. Dar mai vreau ?

Mai vreau sa arat si altora ceea ce scriu, pentru ca volumul gandurilor asternute pe hartie n’a scazut din 2005 pana acum, doar blogul a cazut putin in paragina si scrisorile s’au adunat teanc, fara adresa ori timbru.

Mai vreau ca faptele sa se transforme in pretexte, in triggers, in motivatii, sa iasa din concret, din epic, din relatare. Cel vizat sa treaca de pasul concret, ah, ce melodie/carte draguta mi’ai recomandat, sa inteleaga de ce am facut’o. Stiu ca se poate, stiu ca se poate intr’un procent apropiat de 100% pana la confundare sa interpretezi tot. Stiu si ca nu e nevoie de alcool pentru asta. Fortez nota si afirm ca nici nu e nevoie de a crea un cadru special, un moemnt, spre a invita la reflectie. Pur si simplu iei obiectul in raza vizuala si focalizezi in spatele sau. Acolo s’ar putea sa stau cu o foaie cu instructiuni in mana.

Ce vreme mizerabila pt 5 octombrie. Nu’ti vine sa iesi nicaieri. Poate doar in Sage, apparently. Ce vremuri mizerabile. O baba comunista ar zice ca nici 5 octombrie nu mai e ce a fost. Programul meu de impacare cu trecutul nu’mi permite sa’i rup picioarele, nu azi.

Iasi – gradina zoologica universitara

Cincisprezece minute in mijlocul zilei de luni. Cincisprezece minute de observare involuntara a doua obiective universitare invecinate: caminul Akademos si Biblioteca Centrala Universitara. Cincisprezece minute de dispret si dezgust intelectual.

Cum urci de la restaurantul RS spre Fundatie, treci pe langa ultima investitie a Universitatii, caminul Akademos. De parca aerele din Gaudeamus nu erau suficiente, rectorul pluseaza in dorinta sa de a acapara un sector din taranimea ajunsa, oferindu-le un camin la 2 pasi de biblioteca crasmele de la Casa Studentilor, cu mai multe locuri de parcare pentru masinile lor de fitze, spurcate de numere din judete flamande. Ni se arunca praf in ochi despre conditiile occidentale din acest camin dar, sa fim seriosi, chiria aceea nu poate fi platita dintr’o bursa (nici daca ai avea 10 pe linie…), ci doar de copkii capsunarilor de duzina care isi etaleaza nimicnicia la oras.Ei ce’ar fi ca in acel camin sa se acorde locurile doar in functie de medie, si studentii de valoare (care nu se masoara nici in aur, nici un 4 inele pe grila) sa aiba parte de mult-trambitatele conditii?

Un pas inainte pe o scara in spirala, si ajungem la etajul I al Bibliotecii, acea cladire somptuoasa cunoscuta de cei de mai sus poate doar pentru Sage cafe. Desi acolo nu se tin seminarii joi noaptea si nici nu se serveste whisky cu energizante… Deci, cladirea aia mare care umbreste trecerea de pietoni dinspre Belfast are o sala de imprumut, in care sunt circa 50 calculatoare. Dat fiind ca misiunea mea implica traversarea acelei sali spre a ajunge la sectia periodice, curiozitatea m’a impins spre a trage cu ochiul, din fuga, la ecranele celor 50 calculatoare, toate ocupate, intr’o ambianta deplina de studiu adanc.

Recensamant: facebookul si pagina de innoire a subscriptionului la WoW sunt eliminate din turul 1, iar in finala ajung neobositul messenger si esenta logicii de nivel prescolar pe fond verde, cunoscuta in lumea secretarilor si a angajatilor de stat drept “munca la birou”, iar in lumea reala ca Solitaire. Instrumentul de alienare si imbecilizare derivat din pasiente pune stapanire pe generatia tanara, asa cum a facut’o si cu cei peste 30 ani care prind radacini in functii fara sens prin institutii fara noima. Ma bucur ca administratia publica are un viitor luminat si ca viitorii angajati ai Sistemului nu vor putea pica proba practica de Solitaire (de altfel, la ce altceva i’ar putea testa inaintasii lor in functie?)

O usa inalta ca un portal intre doua lumi (da, m’am coborat putin la nivelul rpg poate ma intelegeti si voi) si ajungi in sectiunea periodice. Multe mese goale, niciun calculator, no fun. Doua persoane trecute de 60 ani aproape ca nu se vad de dupa niste cataloage cu mii de pagini, in care probabil Descartes o fi explicat la pagina 833 cum sa castigi mereu la Solitaire, dar ochiul batranului va ignora paragraful acela vital, chintesenta reusitei in societatea actuala.

Mission accomplished, am predat cele 10 exemplare din Alice in Wonderland autorului si am facut cale intoarsa pe aceeasi usa care ma inhiba prin inaltimea sa. Nu mi’a placut niciodata asta in UAIC. E reactia mea fireasca la acesti coate-goale care nu au altceva decat mandrie. Cand deschizi o usa din aceea, nu poti sa treci neobservat. Dar ce mai poti sa’ti doresti decat sa treci total neobservat prin orasul acesta universitar doar cu numele, in care de fapt se face doar o colecta de bani murdari, murdari de glod si de jegul de sub unghii al celor care vin sa ne invete cum se munceste. Picior peste picior, 3 rosu peste 4 negru 8 ore pe zi.

5 iunie 2010 – italia rade, italia plange

Legea compensatiei nu iarta: neverosimila performanta de la Roland Garros o face pe Francesca Schiavone prima italianca detinatoare a unui Grand Slam. Nici nu stiu cum a castigat, nici nu conteaza daca a meritat.

Adevarata stire a zilei pentru italieni si tot restul lumii este nenorocirea care l’a lovit pe Valentino Rossi. Sec, faptele sunt cam asa: in cea de’a patra etapa a sezonului, in antrenamentele libere dinainte de calificarile de sambata, Valentino ataca sicana Biondetti, pierde aderenta pe spate, intra in highslide si este aruncat in pietris. Incident grav, dar s’au mai vazut din astea in ultimii 10 ani. Cred ca au fost cel putin 30-40 numai la clasa regina, si de fiecare data pilotul a luat’o la fuga spre parapet. Nu si Rossi. Transportat de urgenta la Florenta, s’a dat verdictul: dubla fractura de tibie si peroneu la piciorul drept, Operatia a avut loc tot ieri, a durat 3 ore si a fost un succes. Refacere 4-5 luni, deci adio sezon. Ar putea reveni doar laultima cursa de pe 7 noiembrie, pentru un moment emotionant.Si acum, doua teorii personale.

1.Acest incident nu este o intamplare si nu putea avea loc in alt moment. Comparatie cu dubla fractura de tibie si peroneu a lui Schumi din 99 de la Silverstone (accident pe 11 iulie, revenire pe 17 octombrie). Accidentul lui Rossi nu putea sa se intample in 2005, dupa cum nici al lui Schumi in 1996. De ce? Pentru ca ambele sunt dovezi clare de supra-conducere, sunt rezultatul lipsei de reactie la socul echilibrarii valorilor. “Cum, tot asa conduceam si ii bateam pe toti, si acum m’au ajuns din urma? Trebuie sa fac ceva!”. In 1999, Schumi a fost pentru prima oara ajuns din urma de Eddie Irvine, dupa 3 sezoane in care diferenta dintre cei doi a fost abisala. Eddie nu doar ca a castigat cursa de debut in acel an, a condus si un razboi psihologic abil, menit sa dizloce mentalul de piatra al germanului. Dar Schumi raspundea mereu pe pista, iar Eddie ramanea doar un papagal ce facea deliciul presei si oferea titluri bombastice. Pana la Silverstone. Primul start a fost anulat dupa ce Villeneuve a ramas blocat pe grila, iar la al doilea start Eddie a reusit sa treaca de german (grila: Hakkinen – Schumi – Coulthard – Irvine, primul viraj: Hakkinen – Coulthard – Irvine – Schumi). In acel moment, toata structura morala de fier a germanului s’a naruit, singurul sau gand fiind de a trece CAT MAI REPEDE de coechipierul sau incomod. Turul 1, virajul Stowe, o semi-ocazie, interior fortat, frane blocate si germanul se duce sanie pana in parapet, impactul fiind masurat la 107km/h. Diagnostic: dubla fractura de tibie si peroneu. 2010, Mugello: Valentino vine dupa 2 infrangeri consecutive in fata colegului sau Lorenzo, care aratase inca de anul trecut ca poate sa’l bata pe maestru, dar acum o face cu o usurinta dezarmanta. Rossi semneaza vineri cel mai rapid tur in antrenamente, apoi incearca o lovitura de moral afirmand ca din cauza problemelor de la umar este la 65% din potential. Bluf, Lorenzo revine sambata si se instaleaza la conducere. Dincolo de necesitatea de a incerca setari, acele ore de antrenament servesc pregatirii morale a concurentilor mai mult decat s’ar putea crede. De aceea, Rossi trebuia neaparat sa ii raspunda colegului sau. Din nou, aceeasi situatie, campionul vede rosu in fata ochilor, forteaza dincolo de limita si nu mai putem sa numim ghinion ceea ce a urmat, ci consecinta fireasca.

2.In 1999, la Jerez, Mick Doohan suferea o grava fractura in calificari, anuntandu-si retragerea.  Dupa ce a dominat intre 1994 si 1998 campionatul, australianul isi sfarseste brusc cariera si ii pune pe tava titlul penibilului Criville, poate cel mai slab campion al clasei 500 din istorie. In 2010, Rossi cade si titlul este 80% in mainile lui Lorenzo, alt campion de conjunctura. Ecuatia e simpla si e de tip WIlliams-Renault. Cand toate celelalte echipe sunt mult in urma, doi se bat pentru victorie. Daca unul cade, castiga celalalt.

Ramane intrebarea: poate Ducati sa fure titlurile ?

porque somos del atleti >?

Me quedo con un momento de la final. Ese en el que el Kun, a dos minutos del fin del partido, levanta la cabeza, mira a Forlán, y levanta la mano en un gesto que dice: “tío, ven al primer palo, te la paso y metes gol”. Dicho y hecho. Un momento de genialidad que va a engrandecer nuestra historia. La Uefa Europa League ya es nuestra.

Hemos esperado tanto tiempo y ha sido tanto el sufrimiento aparejado que muchos consideran que este título es la respuesta a la inquietante pregunta “¿papá, por qué somos del Atleti? Esta pregunta todos nos la habíamos hecho en la intimidad alguna vez. Era una duda con nosotros mismos que como mucho compartíamos con la familia. Hasta que Sra. Rushmore, la agencia de publicidad del Atleti convirtió esa duda común pero secreta en virtud pública, un hecho diferencial motivo de orgullo. Desde entonces, desde el día en que esa agencia mostró al mundo semejante incógnita ontológica, nos afanamos en encontrar una respuesta cuando la respuesta no es otra que la propia incógnita. No sé si me explico. Ser campeones es un estupendo caramelo, un premio a nuestra constancia, fe y devoción sin límites por nuestro equipo. Pero que quieren que les diga, si mis dudas ontológicas (ya van dos veces que escribo esta palabra así que a lo mejor van a tener que mirar el diccionario) se resuelven con títulos me haré de un equipo que no tarde catorce años en conseguirlos.

Yo prefiero no responder a la pregunta o al menos no hacerlo en público. Prefiero guardar el secreto como si fuera la pócima de los galos. Así, los otros nos seguirán mirando extrañados, a veces extasiados, y siempre con disimulada admiración. Aunque ganen más títulos que nosotros y nos miren por encima del hombro, aunque nos den esa hiriente y condescendiente palmadita en la espalda cuando los ganamos nosotros, lo cierto es que nos envidian a un nivel metafísico. Y es que nosotros no necesitamos ninguna justificación para vivir, vibrar, sentir, soñar, llorar, maldecir, morir y resucitar. Vivimos intensamente hasta el extremo y nos mantenemos en pie año a año por una extraña regeneración espontánea que se produce cada verano. Nuestro es el secreto del fútbol y de la vida. Y no hay ningún título, por bonito que sea, que pueda con eso.

aaand two videos:

spiral

Cu sau fara rezultate, tot e o mare lovitura de marketing sa’l ai pe Schumi.