Cel mai simplu-i să fii contra

Într-o campanie fără tătuci de tip Iliescu-Băsescu aveam speranțe că ne-am putea trezi cu oameni mai puțin axați pe cultul personalității și implicit ceva discuții pe subiect, pe programe, pe direcții, pe ce doare.

În schimb am primit un mare vid, o nebuloasă din care s-au creionat târziu numele de candidați, mult prea târziu pentru ca populația (pe alocuri destul de izolată, și de drumuri și de Internet) să-i poată cunoaște. Am trăit cu impresia că i se așterne un covor roșu înainte lui Crin după ce partidele și-au dat mâna peste țară cu cea mai mare imoralitate posibilă, construind o făptură fără fundament, al cărei singur sens era contra. Contra lui Băse.

Însă PNL n-a mai răbdat până în noiembrie și s-a cărat de la chermeză, iar Crin a fost aruncat în groapa cu lideri liberali fără orizont. Ponta și-a asumat rolul de candidat al PSD și ne-am trezit cu figura sa pe toate blocurile și-n toate intersecțiile. Misiunea sa nu-i ușoară și riscă să cadă în penibilul lui Geoană, abia-abia reușind să se ridice la scorul partidului, deși în orice alegeri candidatul PSD pornește cu un avans considerabil, de vreo 30% voturi deja câștigate, fără a mai fi nevoie să-i convingi pe respectivii alegători. E vorba de pensionari, asistați social, analfabeți, morți aflați pe liste etc.

Poveștile lui Ponta nu țin pentru că nu și-a schimbat discursul. Se raportează în continuare la Băse, care ține deja de domeniul trecutului, pentru că n-are nimic să ne propună pentru viitor. Nici nu mă pot decide ce-i mai penibil, Ponta care-i imită stilul lui Băse sau cel din urmă care vrea să-și prelungească viața politică printr-un vector de imagine jenant și blond.

Diametral opus electoratului agramat al PSD sunt intelectualii de canapea care stau toată ziua cu netu-n brațe. SIgur, componenta online ar trebui să fie importantă în orice campanie, până și la noi fiind exemplul din 2004 cu ardeiul lui Băse. Acum, toți acești urbani, adesea prea leneși să iasă la vot, s-au trezit curtați de doamna Macovei care-și trimite solii din blogosferă s-o proclame candidatul anti-sistem. Ori, nu cumva o fi cea mai simplă chestie asta, să spui că toți sunt de rahat și alte truisme de gen? Oare dacă doamna Macovei dispunea de fondurile unui partid precum PDL, i-ar fi oprit pe cei din staff să dea milioane pe bannere și afișe inutile?

Să clarific un lucru – n-o exclud din calcule și ar merita votul meu în primul tur (când toți vor aștepta să vadă cine-i rivalul lui Ponta în turul 2). Însă mi-ar fi plăcut ca oricare dintre candidații răsfirați ai așa-zisei drepte să dovedească adevărate calități de lider, nu ocolișuri și fețe lungi. Concret, ceea ce m-ar fi convins ar fi fost puterea vreunuia de a aduna toate aceste facțiuni anti-PSD și de a le convinge de pertinența unui unic candidat. Ceea ce le lipsește fiecăruia sunt tocmai oamenii din planul secund, vocile din background, săgețile care să le facă reclamă pe la TV. Așa, toți candidează și toți pierd.

Rivalii lui Iohannis pentru accederea în turul secund dau în neamț, pentru că doar din electoratul său pot să mai atragă ceva (din nou, opțiunea facilă, în loc să dea cu capul până sparg blocul PSD). Cât de jenant va fi marțea viitoare să-i vezi pe toți acești candidați cum dreg busuiocul și ne îndeamnă să-l votăm pe liberal! Însă penibillul absolut îi va reveni lui Tăriceanu, care degeaba trage înspre Ponta, de vreme ce electoratul său nu-l va urma sub nicio formă. Practic, aceștia votează cu Tăriceanu varianta 2004, chiar dacă multe s-au mai schimbat în zece ani.

Mențiuni speciale pentru cei mai contra, Funar, Vadim și alții de teapa lor? Nici măcar. Faptul că le-am scris încă o dată numele pe net le-a dublat expunerea mediatică. Au devenit atât de irelevanți încât nici nu contează spre cine-și vor ghida fosilele votante în turul al doilea. E clar – avem de ales între Ponta, care e contra fantomei politice a lui Băse, deci lipsit de un reper în viitor și Iohannis, care n-are arta discursului de a fi pe cât de contra ar merita guvernul Ponta. Carența asta-l face, în mod paradoxal, altfel.

Mai țineți minte alegerile în care toată lumea aștepta înainte de turul secund spre cine se duc voturile maghiarilor? Aveți emoții acum sau e altfel? Oare prin simplul fapt că e de altă etnie, nu cumva a rezolvat pașnic Iohannis și această dilemă a unor 6-7 procente deosebit de importante?

Avem o campanie anostă, cu candidați care n-au mai nimic de spus. Și-atunci merg spre cel ce tace cel mai bine. Poate și face.

Anunțuri

taxa pe idealism se plătește o viață

Pornim de la o glumă:

REBU şi Urban au venit deja să facă recrutări la facultăţile de Drept şi Finanţe-Bănci: “N-au de ce să facă 4 ani de facultate, că tot gunoieri ajung”

Și ajungem la o realitate cruntă, pe care mulți din generația mea se codesc să o spună pe șleau, fie din respect pentru neamuri, fie pentru a-și masca indecizia, fie dintr-o bravadă stupidă. An de an avem tot mai mulți studenți care-și dau seama că au făcut o alegere neinspirată la 18 ani și n-au mers la facultatea pe care și-o doreau. Nicio problemă, dacă mintea cea de pe urmă i-a dirijat înspre ceva mai practic, mai cu căutare pe piața muncii de astăzi.

Dacă are mă-ta pile, bani și influență poți să lucrezi / să te faci că lucrezi în orice domeniu, nu-i bai. Porțile ți se deschid, dar nu le-ai deschis tu. Dar în jurul meu prea puțini sunt din această categorie. Dacă ești cinstit, vrei să rămâi în România și, culmea, ți-a mai și plăcut studiul cât de cât, ai o mare problemă: dacă nu ești în IT, mori de foame!

Asta-i realitatea cruntă de care vorbeam și decât să tot comenteze fiecare că nu e bine, maică, mai bine ar realiza următoarele.

1. Fabrica de ieri e multinaționala IT de astăzi. Iar România este într-o poziție excelentă, oferind calitate bună pe bani puțini. Stai într-o hală, produci ceva (mai puțin palpabil, de unde și criza motivațională despre care vom discuta cu altă ocazie) și patronul câștigă înzecit. Nu suntem haiduci, nu-i problema noastră. Sigur, după ani de stat într-un asemenea sistem, evident că-ți vine să-ți iei câmpii inițiativei private, dar ce-ai putea construi decât o firmă mică, cu profituri limitate?

2. Tinerii sunt mult mai capabili de reconversie profesională. Ai făcut o facultate din pasiune? Nicio problemă, mai ai timp să te trezești dacă vrei să nu te doară capul. Biologie, geografie, kinetoterapie – backgrounduri diverse ale celor ce lucrează cu spor și pe bani frumușei în IT. Le-am văzut pe toate acestea, cu succes. Dificultățile și riscurile sunt pentru cei mai în vârstă, care au un set de skilluri complet desuet (marochinar, lăcătuș, strungar, reparator de televizoare) și care-s mult mai reticenți sau poate chiar incapabili de reconversie. Oricum, am tot respectul pentru cei vârstnici care au curajul de a se aventura în deslușirea misterelor binare.

3. IT nu înseamnă doar programare, nu-i rocket science. Se pleacă de la stadiul de găină-gâscă-oaie (sau echivalent masculin al ogrăzii), în care ești plătit pentru că vorbești cu cineva mai prost ca tine și dai din taste. Ai nevoie de facultate în domeniu pentru asta? Evident, nu. Dacă mai și știi ceva, ba chiar ești dispus să-ți răpești din timpul tău pentru a mai studia, ai să vezi rezultatele pe fluturaș. Aici nu-i ca vechimea idioată din sistemul bugetar – trec 15 ani și-ți dăm o pâine uscată. Dai din coate, te ridici, pentru că și firma crește în același timp și are nevoie de ierarhii tot mai stufoase.

4. Nu contează dacă-ți place munca sau nu. IT-ul este o luptă de gherilă urbană în care le este bine celor mai rapizi pistolari ai Alt-Tabului și cei care-și folosesc cunoștiințele de geometrie pentru a-și roti monitoarele într-un unghi opus la vârf cu al șefului. Eroii se laudă cu 8 ore de productivitate (minim!) din 8, însă minciuna are picioare scurte când stai la vorbă cu altul din sistem.

5. Îți place să te plimbi?  Vrei să vezi Statele fără coadă la viză și fără să cureți pește la Work&Travel? Vrei să vezi o săptămână cum e treaba pe bune într-un birou din Vest, nu să aplici ca orbul la job-uri în străinătate despre care nu știi nimic? Vrei să te întorci din business trip și să te plimbi iară, pe banii tăi, pentru că poți? IT-ul este șansa ta.

Cu ce probleme ai să te confrunți în sistem, dacă ești ceva mai răsărit decât restul și nu muncești doar pentru rata la ifon am să te pun la curent data viitoare.

Două generații anterioare din familia mea și-au urmat menirea și vocația. Însă inechitatea sistemului și contactele atât de violente cu cruda realitate a banului le-au curmat viața cu mult înainte de soroc, iar eu am ales să evit (mult spus să învăț) greșelile înaintașilor. Este loc suficient pentru devoratoarele pasiuni și după ora 5, sau printre picături și gânduri fugare, imposibil de contenit de către șefi. Veți avea după-amieze minunate, fără grija terifiantă a lipsei banilor.

Tour of the empire – day 6: Schonbrunn

Ultima zi în Viena a fost rezervată palatului Schonbrunn, însă vremea ne-a jucat feste de această dată, împiedicându-ne să vedem și grădina zoologică, sau să petrecem timp pe așezate în superbele grădini. Și aici mai fusesem cu mulți ani în urmă, iar memoria nu-mi juca feste mai deloc. Practic, pe așa vreme infectă e justificată penuria de poze.

Adesea am avut senzația că sunt în China, nu în Austria, dat fiind că vedeam și auzeam doar asiatici în jur, mereu cu o mână pe aparate și cu cealaltă pe audio guide. Mă întreb dacă acești oameni chiar reușesc să se simtă bine în călătorii, ei dând mereu impresia de grabă, de bifare a obiectivelor turistice pe un checklist imaginar. Oare nu sunt lăsați să revină acasă fără o taxă de 10.000 de poze din călătorie?

Pour fermer le cercle, am făcut o ultimă oprire pe tărâm austriac tot la cumpărături, în Shopping Center Sud, de unde am ieșit cu o enciclopedie de F1 la care a pus osul Mark Hughes, la prețul de numai 20E. După periplul chinez de mai devreme, acum pot spune că am vizitat Istanbulul, sub forma celui mai dezorganizat și cheap magazin, care din fericire nu a pătruns și la români. Îi zice Primark și e mai rău ca un montagne-russe. Bonus – am văzut din nou ceea ce mă isterizase în Los Angeles: haine, chiloți, papuci aruncați pe jos, printre rafturi, de parcă le-ar proba animale nu oameni.

Nici nu speram să continui tradiția, însă și la SCS era un restaurant Vapiano, prilej pentru o carbonara în goană. Ulterior, sprint către Bratislava, sau așa speram. N-au fost de acord austriecii cu lucrările lor pe autostradă, care m-au făcut să parcurg 80km în aproape 2 ore. Capitala slovacă este micuță, cochetă, dar noaptea are un aer de nesiguranță pe care nu l-am resimțit în Belgrad, de exemplu. Oameni ai străzii și grupuri dubioase, pe fondul plăcut al unor clădiri istorice bine puse în valoare prin iluminare. Ziua s-a încheiat cu o vizită scurtă la McDonald’s, prețuri mai normale decât la Viena și tematica fotbalistică evidentă a sandvichului Chicken Brazil.

Distanța parcursă: 80km

Coloana sonoră: radiouri rock din Slovacia, foarte bune.

De schummy Publicat în trips

Tour of the empire – day 5: turism cultural

După o zi de wandering, era cazul să nu mai pierdem vremea și să parcurgem niște puncte fixe.

Dacă la Hofburg am mai fost, cândva demult, prin apartamentele imperiale și prin expoziția dedicată împărătesei Elisabeta/Sisi, nu-mi aminteam mare lucru însă despre partea cu vesela, cu argintăria etc. Exemplare deosebit de frumoase, uneori prea încărcate și aurite pentru gustul contemporan, însă acesta era barocul târziu și e normal să fie păstrat în cea mai bună stare, pentru posteritate. Dat fiind că erau extrem de multe exponate, iar spațiul era restrictiv, e cam ca-n muzeele cu fluturi: nu prea poți să analizezi fiecare obiect, pentru că sunt prea îngrămădite în vitrine.

wpid-20140710_130138.jpg

Palatul Belvedere este complet altă poveste. Împărțit în două, cu galeriile de pictură/sculptură în clădirea de sus și apartamentele prințului Eugen de Savoia în cea de jos, oferă posibilitatea de a alege în funcție de propriile interese. Mărturisesc că nu sunt atras în mod deseobit de muzeele dedicate daily living, cu zeci și zeci de camere înlănțuite. Pe de altă parte, galeria de artă de la Belvedere a fost o reală încântare, nefiind extrem de aglomerată și rezervându-mi destule surprize.

Mă deranjează magazinele de suveniruri ieftine, în care se concentrează un munte de prost-gust, chiar și într-un oraș de ținută precum Viena. Iar unul dintre motivele picturale ce au fost abuzate prin reproducerea pe căni, magneți, baloane și pompoane este sărutul lui Klimt. Pe de o parte, opera lui Klimt este pe nedrept redusă la această pictură, iar pe de altă parte opera în sine nu merită bagatelizată for a few dollars more. Așa cum Led Zeppelin nu sunt doar autorii Stairway to Heaven, chiar dacă respectiva piesă este genială, la fel și aici. Am văzut pentru prima oară sărutul și m-a impresionat. Însă o pun la locul său, în contextul creației lui Klimt, nu o ridic pe un piedestal unde nu-i stă nimic alături.

Însă pentru mine, adevărata descoperire n-a fost un pictor, ci un sculptor, Franz Barwig cel bătrân, care este absolut fantastic în reproducerea fiecărei trăsături a unui animal, adăugând fețelor o expresivitate aproape umană. Schițele după care sculpta sunt de asemenea fantastice, iar ideea de a imortaliza scene de acțiune (doi urși în luptă, o panteră arcuită, gata de atac) oferă un dinamism aparte operelor.

Costurile muzeelor sunt decente, 12E la Belvedere și 25E un tichet combinat pentru Hofburg și Schonbrunn. Dar mai bine vorbim de mașini, sau punem o poză.

wpid-20140710_141138.jpg

A doua parte a zilei a marcat pelerinajul prin galeria modernă, de această dată: celebra shopping street Mariahilfer. Puncte bonus pentru firma de asigurări Generali, care a făcut un gest hollywoodian, adresat legendelor din F1: pe trotuar, sunt omagiați piloții, care și-au lăsat urme de palme și pași în ciment moale, ca la Teatrul chinezesc din Los Angeles.

Seara s-a încheiat, desigur, cu o vizită la al treilea restaurant Vapiano și o porție de paste cu vițel în sos de vin roșu. A mai mers și un tiramisu delicios și ne-am îndreptat spre metrou, calling it a day.

wpid-20140710_193202.jpg

Tot la restaurantul nostru preferat am aflat la ce se pricepe firma Peugeot, în afară de biciclete. La solnițe. They should stick to that.

wpid-20140710_192219.jpg

Distanța parcursă: iar mult, iar pe jos.

Coloana sonoră: acapella pe tema „mă dor picioarele”

De schummy Publicat în trips

Tour of the empire – day 4: Ringstrasse

Cu mașina exilată într-un park and ride trist și mărginaș, am luat-o la pas pe Ring, într-o zi călduță și prietenoasă. În Viena te doare gâtul de la uitat în sus la arhitectura clădirilor și nici degetul nu-ți este odihnit de la atâtea declanșări ale camerei. Previzibil, la Stephansdom miroase a bălegar de la toate căruțele tradiționale, cu care te poți plimba pe bani mulți.

_MG_1374

Prezențe constante: masa la Vapiano, de această dată mai spre dimineață, cu o pizza foarte deosebită sub nas. I se zice Perla, din motive evidente: aluatul e pliat ca la un calzone, dar nu și lipit pe margine, lăsând să se întrevadă o perlă de mozarella proaspătă, pe un pat de ruccola și prosciutto crudo, garnisit cu roșii cherry. Sublim.

IMAG2057

A doua constantă a fost plimbarea la Belvedere, pe drumul nostru de întoarcere, la ceas de seară. Iar a treia constantă, desigur, mașinile frumoase. În rest shopping sau doar parcurgerea în goană a magazinelor, unde nu neapărat erai respins de prețuri, ci de orientarea produselor către o categorie de clienți mai maturi, mai sobri.

wpid-20140710_211427.jpg

De această dată am văzut meciul în liniște, acasă. A fost cadrul propice pentru o semifinală soporifică, la care ar fi fost destul de neplăcut să adorm undeva într-un local. Totodată, am bifat pe traseu și singurul magazin de machete din Viena, o glumă proastă, cu o doamnă complet dezinformată care dădea telefoane disperate după fiecare întrebare pe care i-o adresam. Numărul modelelor F1 1/18 nu trecea de 10, halal showroom.

_MG_1353

Distanța parcursă: mult, pe jos.

Coloana sonoră: nechezat de cai.

De schummy Publicat în trips

Tour of the empire – day 3: welcome to Vienna

Ziua 3 – Budapesta-Parndorf-Viena

Trezire de dimineață, autostradă 100%, check-in la Viena abia la 16:00 – contextul potrivit pentru a pierde jumătate de zi la mărețul outlet Parndorf (la vreo 40km de capitala austriacă, fix pe drumul nostru). Aceeași arhitectură plăcută ca la outletul din Budapesta, dar și același sentiment de pierdere a vremii. Reduceri peste reduceri la toate inutilitățile, oameni cu zeci de sacoșe de la prima oră și mulți, mulți români. Practic, nu doar că nu am cheltuit vreun ban (mâncarea nu se pune, a fost bună și necesară), nici măcar nu mi-a rămas gândul obsesiv la ceva. Desigur, articolele aduse nu mă deranja că nu-s din noua colecție, dar erau cele mai banale lucruri, la care nu-i durea mâna să le reducă. wpid-20140709_144255.jpg

Practic, era mai bine aprovizionat magazinul Puma din vama spre Bulgaria decât cel de la Parndorf. Și exemplele pot continua la majoritatea brandurilor. E prima și ultima vizită în oaza românească din Austria, că nu de asta am venit. Tot ce voi ține minte e un roll cu somon de la Nordica, pe care îl pot găsi în destule alte locuri oricum.

wpid-20140708_142526.jpg

Ajuns în Viena, nu m-am învârtit prea mult în cerc pentru a găsi cazarea, un apartament plăcut dar destul de prost localizat în raport cu stațiile de tramvai/metrou, absolut necesare într-un oraș dușmănos cu folosirea mașinii. Just for the record: 2,30E biletul, 2E/oră parcarea.

wpid-20140710_131248.jpg

Plimbarea de seară avea să marcheze câteva constante ale călătoriei: parcul de la palatul Belvedere, Opera și, bineînțeles, Vapiano. Nu-mi place să ierarhizez și mi-e greu să rememorez, însă pastele carbonara al salmone au fost excepționale, foarte sus într-un top fictiv al sutelor de paste pe care le-am experimentat. Totodată, am văzut pentru prima oară modelul electric BMW i3.

wpid-20140708_185255.jpg

Unul dintre cele mai frumoase aspecte ale Vienei, dincolo de construcții și oameni, este parcul auto. Îmi face o deosebită plăcere să văd că mașinile bune nu sunt o excepție, ci o regulă. Majoritatea taxiurilor sunt Mercedes (și nu clasa A sau B, ci ditamai balenele), iar buburuzele de tip francez/italian sunt rara avis. Slăbuț și la VW/Opel, așa cum se cuvine. Ce mai, îmi place să stau la semafor mai mult decât oriunde altundeva în Europa, iar la întoarcere, să văd un Porsche 911 Targa din ’74 parcat în fața locului unde mă cazez.

wpid-20140708_192131.jpg

Legendara partidă dintre Brazilia și Germania am văzut-o într-un fost cinema transformat în local. Austriecii erau împărțiți cam 50-50, iar în public erau foarte multe prezențe feminine care urmăreau cu mare atenție meciul, cu o bere în mână. Și nu mă refer la cele târâte de perechile lor, ci chiar de grupuri exclusiv feminine, venite pur și simplu pentru a urmări meciul.

wpid-20140708_231344.jpg

De schummy Publicat în trips

Tour of the empire – day 2: Pet Shop Boys

Ziua 2: Sopron-Budapesta

Când îți faci programul după concerte, ajungi inevitabil și la astfel de situații, în care mergi înainte și înapoi. Sopron e la doi pași de Austria, iar Viena era următorul obiectiv, însă a trebuit să revin în capitala maghiară pentru legendarii Tennant și Lowe. Dacă n-aveam cursurile de project management săptămâna trecută, care m-au ținut pe loc în Timișoara, aș fi putut opta pentru o seară cu Pet Shop Boys chiar în Viena, la Operă, în cadrul festivalului de jazz. Așa, m-am trezit căutând o locație foarte austeră, ce amintea mai degrabă de vechiul ștrand din Iași. Așa-zisul Budapest Park nu era altceva decât un perimetru mărginit de două căi ferate (trebuie să fi fost special să vezi din tren o asemenea mulțime, de sus).

994466_10152557415546683_1301502269836251249_n

Ora anunțată – 18:30. Totul era setat pe profituri maxime: biletele la fața locului erau cu 33% mai scumpe decât online. Am luat de la cineva la prețul vechi, fără niciun adaos, deci nu-l pot numi bișnițar, ci doar om care s-a răzgândit… poate pentru că a văzut cât de trist arăta perimetrul? În acelați spirit mercantil, paznicii aruncau orice sticlă cu apă, chiar și salatele vegetarienilor, iar pentru a intra cu DSLR-ul trebuia să fii pe lista lui Schindler și să plătești și un foto-pass. Mulțumesc, dar n-am nevoie – m-am lipsit de aparat și am intrat.

Oare ce profit ar fi făcut la burgeri și bere dacă dădeau drumul la lume și imediat ar fi început concertul? Evident, prea mic pentru hulpavii organizatori, motiv pentru care am stat degeaba 2 ore și jumătate, auzind primele acorduri live abia la lăsarea întunericului. Am experimentat un fel de quesadilla înecată în ketchup de la toneta KFC (i se zicea qurrito, nu regret că la noi nu este) și m-am pierdut într-o revistă care anunța un show Kraftwerk peste câteva zile la Trencin, în Slovacia. Restul cuvintelor de legătură erau în ungurește, deci pas. Publicul era foarte colorat, variat ca vârstă și situație materială, de la oameni rătăciți pe acolo până la fani adevărați sau chiar exagerați, copii fidele ale imaginii celor doi artiști.

10487184_10152557416951683_212535193297548762_n

Din nou divaghez pe fond de nervi, când totul a fost șters cu buretele de la primul acord. Axis nu m-a dat pe spate pe album, însă este o bună alegere pentru deschidere. Practic, deși era parte a turneului de promovare a albumului Electric, nu s-au auzit decât patru piese de pe acest ultim material discografic, Fluorescent fiind un highlight al concertului, pe fondul vizual al laserelor multicolore. Categoria so 80’s n-are cum să se plângă, dat fiind că toate hiturile vremii și-au găsit loc: pe lângă nelipsitele It’s a sin și West End Girls, am cântat cu toții Suburbia, Domino Dancing și Always on my mind.

Însă pentru mine experiența Pet Shop Boys e mai degrabă legată de piesele post-1990, la fel cum nici Depeche nu-s Just can’t get enough. Chiar dacă nu aveau cum să mă mulțumească printr-un setlist realist, ci doar cu ceva de 60+ piese, nu-i condamn pentru alegerile mai neobișnuite, prin care au dovedit o atenție deosebită față de cunoscători. Ar fi fost foarte simplu să cânte trei sferturi din Yes, un album plin de piese dansante – dar n-a fost decât Love etc., asociată cu o proiecție foarte amuzantă.

10445488_10152557414951683_4958115433579965773_n

Proiecțiile au fost adesea remarcabile, fiind tocmai elementul ce-mi lipsise cu o seară înainte la Arctic Monkeys. Acord puncte bonus pentru ecuațiile (scrise corect) ce defilau în spatele perechii de amorezi, într-o alegorie remarcabilă și la fel de actuală. You’ve got the looks, I’ve got the brains, let’s make lots of money. Din aceeași tematică a venit și celebra colaborare cu Liza Minelli – I love you, you pay my rent. Motiv recurent al inechității sexuale, pe care-l simt foarte aproape de concepțiile mele.

Chiar dacă am parcurs de câteva ori discografia completă (și nu-i puțină), nu pot spune același lucru despre variantele live, motiv pentru care am mai avut parte de câte o surpriză, precum I’m not scared, care mi-a plăcut în mod special. Pour la bonne bouche, n-au omis unul dintre cântecele mele preferate, Miracles, pe care nici nu speram să-l aud. Avantajul diletantului, că n-am citit dinainte core setlistul acestui turneu, ca să nu-mi stric surpriza.

10538524_10152557415406683_8997629096867390335_n

Schimbările de costume s-au făcut pe fondul unor pasaje instrumentale de dans, pe muzică de Stravinsky sau Leonard Bernstein. Perechea de dansatori a fost excelentă, precum ne obișnuisem de la coregrafia de la Pandemonium Tour, de acum câțiva ani. Neil Tennant și Chris Lowe au alternat costumațiile extravagante (ajungând ocazional și pe teritoriul Daft Punk), iar mulțumirile către public au fost, în mod repetat, rostite în limba maghiară, spre deliciul audienței.

Am plecat deosebit de bucuros de o asemenea experiență, însă cred că pe tărâm englez este ceva în plus, pe fondul unui feedback mai pasional din partea fanilor hardcore. Am mai bifat un milestone muzical și, în concordanță cu firea mea avidă, deja mă gândesc la următorul mare concert. You need more, you need more, you need more.

distanță parcursă: 209 km

coloană sonoră: Pet Shop Boys, desigur. Arcade Fire – Reflektor.

 

Tour of the empire – day 1: Arctic Monkeys

Pornind de la dorința de a vedea concertul Arctic Monkeys de la VOLT Festival, am dezvoltat itinerariul unui roadtrip de o săptămână prin fostul Imperiu Austro-Ungar. În limita posibilităților tehnice și a oboselii acumulate, raportez. Nu e tocmai livetext, e doar în premieră.

Ziua 0: Timișoara-Budapesta (5 iunie)

Cum îi șade bine unui vitezist, am furat startul în călătorie, pornind de cu seară înspre Budapesta, pentru a conduce mai puțin în ziua festivalului. Nu am fost penalizat, ba chiar am reușit să mai bifez un obiectiv de o frumusețe rară – Citadella, de unde se poate vedea orașul de sus. Mi-a adus aminte de panorama de la Griffith Observatory din Los Angeles, celebra locație din Rebel without a cause. Mai multe lumini în LA, mai multă personalitate pentru podurile luminate de pe Dunăre.

Înainte de Citadella, Vapiano. Cel din Budapesta l-am descoperit de curând, odată cu etapa DTM de pe Hungaroring, iar prima idilă cu restaurantul italian (de origine germană, culmea) n-a fost nici aceea prea îndepărtată: 1 mai, Belgrad. După Citadella, gyros la miez de noapte. Și cidru Somersby, primul lucru pe care-l cumpăr când trec granița.

coloană sonoră: Led Zeppelin – Mothership, Pet Shop Boys – Concrete-live concert, Daft Punk – Random Access Memories, Giorgio Moroder – Midnight Express OST.

distanță parcursă: 300km

Ziua 1: Budapesta-Sopron (6 iunie)

Ceea ce părea la 1AM o benzinărie MOL amărâtă s-a transformat precum Cenușăreasa până la orele dimineții, pe fondul deschiderii restaurantului adiacent. N-are rost să fac descrieri demne de Ardealul lui Bălcescu, însă trebuie să remarc niște premiere într-un asemenea cadru: oală cu supă de pui clocotind sub ochii mei, mixuri proaspete de fructe și bundaș proaspăt. Așadar, cum la noi merită să oprești la OMV dacă te roade foamea, în Ungaria opțiunea e benzinăria MOL cu logoul Marché (restaurantul integrat).

am02

am03

Primul calup de energie matinală n-a fost prea chinuit de drumul până la Gyor, unde am ajuns în mai puțin de o oră. Trecând pe lângă cochetul stadion Eto Park, cu hotel adiacent și cu o sală de sport imensă încă în construcție, am realizat că-mi pot continua obiceiul duminical din Timișoara, dat fiind că în parcarea stadionului era un flea market pe care l-am parcurs cu răbdare, în perpetua căutare după ponturi închipuite. Ulterior, am bifat și un mall numit tot Arkad, ca-n Szeged, pe fond de foame (problemă rezolvată nesatisfăcător) și în căutare de net bun pentru streaming (bilă albă pentru cafeneaua Segafredo la acest capitol). La 10AM eram singurul client, afundat în vizionarea curselor de GP3 și GP2. Am scris și cronicile de cursă imediat, iar dacă aș avea o clonă la fel de cunoscătoare într-ale formulelor inferioare, aceasta și-ar da seama imediat că textele sunt cam în grabă. Cam asta e rețeta – 5 minute pentru ceva publicabil, 10 pentru o cronică all inclusive. N-am avut decât cele 5 minute acum, no problem.

Au revoir Gyor, orășel frumos, parcă nu chiar cu aura istorică din Szeged, însă foarte curat, plin de flori și plin de indicatoare. Cursă contra cronometru de 90 km pe un drum național până la Sopron. Just what the doctor ordered, ca să nu mă învăț cu nărav, doar cu autostrăzi: o bandă pe sens, camioane, localități interminabile… un fel de Cluj-Oradea revisited. Am ajuns la fix în Sopron, unde m-a primit o arhitectură plăcută, de tip Mediaș sau Reghin, să zicem. Vinoteca Erhardt mi-a fost gazdă prelungită, pe parcursul cursei de Formula 1 care s-a prelungit mai mult decât mă așteptam, în urma incidentului lui Kimi Raikkonen. Deja obișnuita apă tonică în mâna fără mouse era lăsată doar la schimb cu furculița înfiptă într-o porție de clătite cu carne delicioase. Hamilton se grăbește să-și bucure localnicii, iar eu mă grăbesc imediat după finish să-mi bucur domnița, care rezistase cu stoicism la toate cursele și vroia să ajungă mai repede la festival.

VOLT e un puișor de-al celebrului Sziget Festival, plasat strategic la Sopron, la doi pași de granița vestică a țării. Destui străini veniți, dar urechile mele nu recepționau involuntar decât fragemente nedorite de română. Dă-i cu cidru (ca de obicei, prea cald, dat fiind ritmul în care se golesc frigiderele la un festival), dă-i cu langoș (făcut cu mai puțin meșteșug decât la Hungaroring). Spre deosebire de festivalurile noastre, erau mai multe opțiuni de mâncare și locurile arătau foarte curat. Am văzut paste, mâncare asiatică, fish and chips, pleșcavița, sandvichuri… nu doar grătare și felii de pizza. Erau distracții de bâlci care nu prea aveau ce căuta acolo, dar și hituri precum bungee, tiroliană sau campionate de tenis cu piciorul.

am001

Am vorbit suficient de chestiuni colaterale. La festival vii pentru cântare, iar organizatorii și-au cam dat în petec din dorința de a face un profit cât mai mare, lungind nejustificat povestea la un total de cinci zile. Înțeleg la Rock am Ring sau Werchter, unde ai headliners cât cuprinde, însă aici treaba a fost o zeamă lungă într-o seară scurtă: pe scena principală a fost liniște până pe la 7, apoi o singură trupă (The Strypes – destul de anemici) înainte de Arctic Monkeys. Așadar, s-a dus de râpă așteptarea mea obișnuită de a descoperi ceva noutăți atunci când merg la un festival. La fel de bine aș putea spune că am dat banii pentru un concert AM, there is no before and after.

Conform teoriei cercurilor concentrice, mă apropii de subiect. Maimuțele au fost punctuale și bine pregătite, cu chef de făcut show. M-am bucurat că nu am simțit aerul acela de sictir condescendent pe care multe trupe cu fanbase solid în Marea Britanie îl afișează în aceste destinații mărginașe ale turneelor, menite doar să le rotunjească veniturile. Am fost atent la acest aspect și nu a fost cazul. Totuși, domnul Turner m-a frapat cu lookul și atitudinea de post-rock hero neînțeles, evident stoned (trebuia să ai cinci ani să nu remarci). Nu sunt la rubrica ”viața și opera”, motiv pentru care prefer să constat că vocea lui sună excelent, că mișcările le-a studiat după Dave Gahan, Jagger, Kravitz sau Jarvis Cocker și le execută teatral, în dorința de a ascunde cât mai bine ultimele urme de timiditate pe care și le mai permite un solist ajuns la asemenea grad de celebritate. Comparativ cu majoritatea formațiilor care-mi plac mai mult decât AM, trebuie să remarc lipsa de comunicare dintre membrii trupei, care nu păreau că se simt bine între ei. Se poate ca și brand managerii să fi avut o influență nocivă, cultivând acest cult disproporționat al ego-ului lui Alex Turner în comparație cu ceilalți trei, ale căror nume nici nu au fost menționate în cele 2 ore de reprezentație.

La ce succes a avut ultimul album, nici nu se mai poate numi curaj faptul că 11 din cele 12 piese au intrat în setlist (doar Mad Sounds a rămas pe dinafară). Mărturisesc că acest ultim material m-a convins să iau bilete, dat fiind că n-am o părere unanim pozitivă față de încercările lor anterioare, uneori strălucite, alteori cam neelaborate. Practic, dintre piesele vechi nu-mi plăceau mult de tot decât două: Crying Lightning și 505. Le-am servit pe ambele la VOLT, pour la bonne bouche. Îmi plăcea și cover-ul lor la You know that I’m no good, dar acela a fost cântat la o ocazie specială, nu intră în concerte. Mai ales acum, când nu mai duc lipsă de material, după cinci albume.

Dar pe fundal ar fi mers și ceva proiecții, lasere, artificii…

Benzinăria MOL din Sopron era mult mai tristă și fără bunătăți la micul dejun.

coloană sonoră: Arctic Monkeys, desigur, și ca antreu în mașină, și ca fel principal. Vampire Weekend – Modern vampires of the city, The National – Trouble will find me, Moby – Innocents.

distanță parcursă: 209 km

GP3 2014 preview

Favoriti la titlu:

– Alex Fontana (ART)

In 2011 a castigat F3 Open si a facut cateva curse cu Jenzer in GP3, in 2012 a concurat in defuncta Formula 2 si din nou in GP3 cu Jenzer pe final de sezon, iar anul trecut a ramas doar in GP3, facand sezon complet cu elvetienii. E rapid, a fost promovat in cea mai buna echipa si n-ar trebui sa aiba probleme cu Dino Zamparelli, un pilot slab si mai ales inconstant. Kirchhofer poate reprezenta un pericol, deoarece in GP3 s-a dovedit si in trecut ca debutantii se adapteaza rapid (cel mai recent exemplu fiind Daniil Kvyat, campion anul trecut, desi era rookie).

– Nick Yelloly (Status)

Carlin ramane tributara strategiei 2+1, 2 piloti pe filiera si un platitor, iar promitatorii Lynn si Berstorff au facut ca Yelloly sa nu mai aiba loc. Experimentat, porneste totusi cu un dezavantaj tehnic, dat fiind ca de vreo 2 ani Status nu s-a mai vazut in fata (epoca Wickens e departe). Felul in care Alexander Sims l-a dominat venind doar cateva curse i-a afectat cota, iar acum are multe de demonstrat.

– Dean Stoneman (Manor)

A invins in Formula 2 (desi concurenta era slaba acolo), a invins cancerul, apoi a revenit incet-incet in curse. Un caracter absolut special, merita tot ce e mai bun si e un favorit al fanilor (pe model Zanardi). Marussia Manor a fost capabila mereu sa puna la punct macar o masina competitiva (pentru Tio Ellinas in ultima vreme), iar Stoneman se va impune rapid ca prim-pilot al echipei, dat fiind ca Patrick Kujala si mai ales Ryan Cullen n-au dovedit prea multe anul trecut…

Batalia debutantilor:

– Marvin Kirchhofer (ART)

Un palmares incredibil la nivel national, in Germania, vine la cea mai buna echipa, categoric va fi un pilot de urmarit. Mai degraba un Nico Hulkenberg decat un Daniel Abt. Sky’s the limit, dar titlul neoficial de rookie of the year e un obiectiv realist.

Season Series Team Races Wins Poles F.L. Podiums Points Position
2012 ADAC Formel Masters Lotus 23 9 7 8 16 329 1st
2013 German Formula Three Lotus 26 13 13 17 25 511 1st

– Santiago Urrutia (Koiranen)

Remarcabil anul trecut in F3 Open, uruguayanul este pariul meu si al fratilor Koiranen pentru acest sezon. In echipa nu are rivali (Carmen Jorda si Jimmy Erikson au fost mereu inchizatori de pluton), echipa este suficient de buna (cam a treia ca valoare) si ma astept sa fie un rival solid pentru Kirchhofer in disputa novicilor.

– Alex Lynn (Carlin)

Nu atat de grozav in F3 anul trecut, unde a cules de obicei firimiturile colegului Marciello, Lynn vine la Carlin, unde se aplica adesea principiul „bun, rau, britanic sa fie”. Susotelile promovate de Alex anul trecut cum ca Raffaele era favorizat datorita conexiunii italiene Prema-Ferrari ar putea sa fie confirmate sau infirmate in acest sezon. De obicei s-a dovedit destul de inconstant, dar poate batranul Trevor va mai face retusuri, lucrand la mentalul tanarului pilot englez.

– Matheo Tuscher (Jenzer)

Multi isi aduc aminte de victoriile sale la 15 ani in F2. Un pilot talentat, dar cu probleme financiare anul trecut. Conexiunea elvetiana i-a aruncat un colac de salvare (daca Niederhauser a plecat la mai bine, era loc macar de unul de-al casei), iar Matheo s-ar putea sa il apuce cu ambele maini si sa arate performantele asteptate. Mai ales cu o echipa concentrata pe el, nu pe „sponsorul” Fong sau pe Varhaug, pilot de pluton, deloc stralucitor in multele sale tentative.

Veteranii:

– Visoiu (Arden)

Nu mai are nicio scuza. Echipa de top, performantele sale sunt dictate adesea de sesiuni de calificari destul de slabe sau de probleme in primul tur. Victoriile sale au venit mereu in cursa a doua si s-au datorat grilei inversate. Arata mereu bine in curse si avanseaza in pluton, dar cu masinile de GP3 depasirile sunt dificile, iar anul trecut dupa cursa de la Barcelona (unde Robert a aratat o excelenta gestiune a pneurilor, dar restul plutonului s-a plans), Pirelli a adus un pneu mega-hard cu care pilotii ar putea face un sezon intreg probabil, iar Visoiu a mai pierdut un avantaj.

– Niederhauser (Arden)

In aceeasi situatie ca si Robert, redevine coechipierul romanului, dupa ce au impartit garajul si in 2012 la Jenzer. Are noroc ca Red Bull n-a reusit sa impuna doi piloti la Arden anul acesta (desi o are in GP3 pe filiera si pe domnisoara Visser), preferand experienta elvetianului. Ar trebui sa se bata la titlu, deoarece nici el nu va mai primi multe sanse.

Curiozitati:

– Jann Mardenborough (Arden)

Toata lumea asteapta sa vada ce poate „pilotul de pe Playstation”. Anul trecut n-a reusit sa impresioneze in F3, dar dovedeste cum o filiera solida te poate propulsa inaintea altora care poate au mai multe merite. Vorbind strict de britanici, era in urma lui Josh Hill mereu, si iata …

– Beitske Visser (Hilmer)

Red Bull ne propune si o domnisoara in GP3, care a aratat mult mai bine in formulele inferioare. Am urmarit-o si in prima cursa de Formula Renault 3.5 de la Monza, unde s-a aratat foarte combativa. Verdict: va fi mai in fata decat predecesoarele Piria si Jorda.

– Richie Stanaway (Status)

Un pilot foarte interesant din Noua Zeelanda, care a invins in 2011 in GP3 la prima sa prezenta, tocmai la Spa, dupa ce isi asigurase titlul in F3 germana. A facut un mic ocol in cariera, trecand prin Supercupa Porsche si pe la Aston Martin (WEC, Rolex Sports Car Series), iar acum revine in cursele de monoposturi. Un all-rounder de tip Alexander Sims, acum chiar in masina condusa de Sims anul trecut !

VR 4th-6th

Orice s-ar intampla in MotoGP de cativa ani si oricine s-ar bate la victorie, majoritatea intreaba „pe cat a terminat Rossi?”, „a castigat Rossi?”, „e pe podium?”. Ca orice mega-personalitate care a dominat sportul si mai are si o carisma deosebita, Valentino capata statutul de legenda vie. Si ca orice legenda vie, el creaza o legiune fidela de fani orbiti, ancorati in trecut si incapabili sa vada noua realitate. La fel a fost si cu Schumacher in F1, dar germanul avea 3 circumstante atenuante:

  1. Varsta. El a revenit la 41 de ani, iar asteptarile au fost usor potentate astfel.
  2. Materialul de concurs inferior. Schumi a venit in 2010 la masina campioana din 2009, dar noul monopost a fost mult mai departe de lideri decat a fost Yamaha in 2013, campioana in anul anterior. Lorenzo a castigat curse in 2013 (destule si pe merit), iar Rosberg abia in 2012, in al treilea an, a avut o masina decenta cu care sa aduca o prima victorie Mercedes la revenirea in F1.
  3. Schumi cel revenit si fara presiune a incercat o rossificare, vizibila prin atitudine, prin zambetele si gesturille facute atunci cand camera il surprindea in masina, asteptand inceputul unei sesiuni. Desi a incercat sa se scuture de aura neagra pe care si-a creat-o in primii 15 ani, tot au fost destui care s-au bucurat sa-l vada mai in spate, „sa mai vada si el cum e sa pierzi”.

Dar subiectul nostru nu este germanul, ci Valentino.

Italianul a avut norocul de a fi ocolit de vreo accidentare serioasa pana in 2010. Momentul Mugello a fost deosebit de nefast si de aceea putem vorbi de before and after in cariera sa. Totusi, accidentul sau poate fi privit in context: Rossi abia fusese batut de Lorenzo in ultimele 2 curse si, pentru prima oara dupa multa vreme, trebuia sa suprapiloteze, sa iasa din zona de confort care fusese suficienta pentru atatea succese anterioare. Spaniolul, dupa un an de debut petrecut mai mult in carje, cautand limitele, a venit mult mai matur in 2010 si punea probleme serioase. Poate ar fi fost mai usor de inteles declinul firesc al legendei Rossi daca accidentul nu ar fi avut loc, dar n-avem cum sa schimbam trecutul.

Insa accidentul a deschis balul fenomenului pe care il detest acum, al sirului infinit de scuze si justificari pentru ceva absolut firesc: DECLINUL. Voi lua pe rand toate aceste texte stupide, care fac un real deserviciu pilotului atat de iubit.

1. „Rossi a stat la Ducati 2 ani si acolo a fost doar vina italienilor ca n-au facut o motocicleta mai competitiva”.

N-am sa incep cu clasica retorica de tip „dar uite ce a facut Stoner”, pentru ca n-a fost aceeasi diferenta de valoare intre motociclete in 2007-08 si 2011-12. Mai interesant mi se pare cum Rossi a avut motivatii complexe pentru a face aceasta miscare:

– In istorie, multi campioni au fost cuprinsi de stari paranoice, crezand ca este favorizat coechipierul lor. Este foarte posibil ca managementul Yamaha sa ii fi explicat, doar pe criterii de varsta, lui Rossi, ca viitorul este Lorenzo. Insa asta nu inseamna ca Rossi a fost dat afara. El a decis sa paraseasca echipa cu cel mai bun material tehnic la acel moment, sa nu stea sa se bata cu Lorenzo cu arme egale. Tot el a decis sa nu incerce o revenire la Honda, care era net superioara italienilor de la Ducati.

– Mirajul „omului care transforma totul”. I-a cam reusit la Yamaha (alta epoca, alti rivali, alta varsta si pentru el), a crezut ca merge inca o data, binomul Vale-Burgess pe fond rosu. Si despre Schumi s-a exagerat ca ar fi „creat o echipa, o structura”, minimalizand astfel aportul organizatoric deosebit al lui Jean Todt si al altor zeci de ingineri dedicati. Rossi a vrut sa castige ca-n 2004, cu material tehnic inferior si, implicit, cu merite proprii cat mai mari. Apreciez incercarea, nu apreciez plangerile constante ulterioare. Opusul lui Fangio, care mereu a cautat cel mai bun material de concurs.

– Mirajul banilor, de ce sa ocolim subiectul? Asa cum fotbalistii dau performanta din Europa pe petrodolarii din Golf, putem spune ca Rossi a acceptat un sac de bani de la Ducati pentru o vacanta prelungita, din care a iesit doar atunci cand s-a uitat in buletin si si-a dat seama ca ii este dor de ceva performante pe final de cariera.

– Motivatia nationala. Italian pe Ferrari, italian pe Ducati … problema e ca acum a reusit sa supere un sector al fanilor italieni care au ramas fideli Ducati.

2. Yamaha il favorizeaza pe Lorenzo in continuare

Inexact. Asa cum Rossi si-a adunat oamenii, in frunte cu Jeremy Burgess, la fel a facut si Lorenzo cu Ramon Forcada si Zeelenberg. Restul avantajului este dat de continuitatea in dezvoltare in ultimii 5 ani.

3. Rossi a revenit in 2013 pe „motocicleta lui Lorenzo”

Normal. Si Hamilton a venit in 2013 pe „masina lui Schumi” si a durat pana s-a adaptat. Dar in sezonul al doilea nu mai are scuza asta si trebuie sa fie mult mai aproape de coechipier. Realist, inclusiv casele de pariuri realizeaza ca cel mai probabil Rossi se va clasa pe locul al patrulea. Sa privim rezultatele sale in ultimele 67 curse (adica dupa accident): 17 clasari pe podium (2-5-10, victorie cu Yamaha dominatoare in 2010 la Sepang cand Lorenzo nu forta pentru a aduna punctele necesare acontarii titlului si la Assen in 2013 cu toti ceilalti rivali seriosi accidentati), 26 de clasari pe locurile 4-6 (pozitia sa preferata: 4, de 12 ori, de 9 ori in ultimii 2 ani) si 24 de clasari mai jos (17 clasari joase si 4 abandonuri cu Ducati). Statistic, este deci cel mai probabil ca VR46 sa termine pe locurile 4-6.

Imagine4. Chestiuni punctuale. Bradl, Bautista, pneurile…

Scuzele trebuie sa fie exceptii. Merg o data, merg de doua ori, dar parca astept in fiecare zi de luni comunicatul in care Rossi arata cu degetul vinovatul. Ultima cursa, studiu de caz:

On his fourth place finish, Rossi added, “I had the potential and the pace to end on the podium and especially to fight with the three guys in front. Unfortunately in the first laps I made a mistake and lost a bit, but the place I really lost out was when Stefan Bradl made a mistake. He arrived too deep in braking and he pushed me out of the track and I lost two seconds on that lap and so missed the podium.”

Gresit. Hondele au avut un avantaj tehnic decisiv in Argentina (mereu clasarea lui Pedrosa arata valoarea materialului, Marquez aduce ceva extra prin stilul sau), iar socoteala asta puerila de tip „am terminat la 1,7 sec de Lorenzo, am pierdut cu Bradl 2 sec deci il bateam pe Jorge altfel” e stupida si merge doar pentru fanii sai. Nici Jorge nu a mai fortat dupa ce a vazut ca nu poate contracara depasirea lui Dani. Iar Rossi s-a extras in trecut cu mult mai mare usurinta din zona locului 10 unde ajungea adesea datorita starturilor sale semi-ratate (aici a mai imbunatatit situatia in ultima vreme) si a faptului ca n-a fost niciodata un pilot de calificari (niciun pole dupa accidentul din 2010). Acum nu mai reuseste sa croseteze plutonul cu aceeasi repeziciune si ramane adesea prins in zona fierbinte Bradl-Bautista. La fel ca in F1, daca nu pleci din fata, esti „in the wars” la start.

5. Valentino poate bate oricand pe oricine, talentul sau este incomparabil cu al celorlalti.

Talentul e greu de cuantificat. La moto2 de exemplu, Anthony West e un pilot foarte talentat. Asta nu aduce implicit si rezultate. Cu siguranta Valentino este un fenomen, dar corpul imbatraneste si niciun sport nu e doar o chestiune de talent. Nici snookerul, nici tenisul de masa, nimic. Este vorba de efort fizic (unde nu am nicio critica, VR se pregateste si arata la fel de fit) si de concentrare.

La capitolul concentrare incep sa am niste dubii. Vale este un foarte bun PR man si va avea cu siguranta o cariera frumoasa in domeniu. A dat lovitura cu drepturile de imagine pentru Marc Marquez si acum se mai concentreaza si pe echipa sa de Moto3. In plus, e singurul pilot care da adesea declaratii despre altii, semn ca acorda destula atentie la ce se intampla in jur (ex: laude pentru Jack Miller de la Moto3). Pe de o parte e bine, dar poate pierde din timpul dedicat pregatirii propriei curse. Iar brandul VR46 este puternic si se mentine cu efort din partea „proprietarului”…

6. Stilul inconfundabil al doctorului…

Chiar el afirma ca invata in permanenta. A invatat de la Garry McCoy si acum trage cu ochiul la new kid on the block Marquez. In mintea fanilor se produce acea „stabilizare a imaginii”. Un snapshot in timp, static. E mult mai greu sa privesti evolutia unui pilot, capacitatea sa de adaptare (mai ales la desele schimbari de compozitie a pneurilor) si rafinarea racecraft-ului. Fix acestea dau masura inteligentei pilotului.

7. Last but not least, Rosssssiiiii:X:X:X. Fanatismul pueril

Are 35 ani omul. E drept, e mai imatur asa, nici chiar ca Michael Jackson, dar ii place sa fie bufon si asteptam victoriile sale chiar si pentru a vedea ce surprize ne rezerva in turul de onoare. Dar nici el nu mai are 17 ani, nu va mai veni cu gonflabila, asa ca nici noi n-ar trebui sa ne mai purtam astfel.

In concluzie, fanii lui Rossi in prezent sunt tare multi, dar nu neaparat si culti. As vrea ca Rossi sa aiba un cantec de lebada demn de marele campion, asa cum mi-am dorit si pentru Schumi. Insa trebuie privit cu demnitate, trebuie admirat pentru fiecare act de bravada si orice depasire ce aminteste de acum 10 ani pe care mai reuseste sa o inventeze. La varsta sa, avem mai degraba sclipiri de geniu decat 40 de minute de foc cu Valentino impunandu-se la final. Mai putine scuze, mai dam jos ochelarii de cal si ne bucuram de 2-3 ani de magie a la Rossi, chiar daca va continua sa termine mai jos decat visam. Si noi si el.

who are the good guys?

Imagine

Mourinho versus Guardiola, Messi versus Cristiano… In ultimii ani a existat mereu o tendinta a presei de a reduce duelul dintre cei doi giganti ai Spaniei la o pereche de stele, fie din teren, fie de pe banca, in conditiile in care vorbim de loturi de sute de milioane de euro, de zeci de jucatori care daca ar juca la alte echipe ar deveni vioara intai (a se vedea Yaya Toure la CIty, Ozil la Arsenal sau Higuain la Napoli), iar in configuratia unui Clasico raman doar membri ai cortegiului regal al lui Lionel sau Cristiano. Cand te cheama Iniesta, Xavi, Casillas sau Xabi Alonso, trebuie sa fie destul de frustrant.

De anul acesta s-a mai profilat un duel. Succesul aduce bani, banii consolideaza succesul, iar ambele echipe au decis in vara lui 2013 sa se intareasca cu cate o „perla”. Se observa profilul similar de jucator cautat: galezul Bale seamana in joc cu portughezul care trona deja pe Bernabeu, iar micutul si spectaculosul Neymar e a doua varianta de a patrunde prin driblinguri naucitoare inspre careul advers dupa modelul brevetat de un anume argentinian cu numarul 10 pe tricou ce era deja pe Camp Nou.

Daca asemanarile sunt mai mult decat evidente in jocul ambelor „perechi de milioane”, mai ales dupa un sezon aproape complet de acomodare, m-as opri totusi si asupra deosebirilor vadite, care tradeaza anumite tendinte.

Sub influenta lui Mourinho, latura urata a caracterului lui Cristiano Ronaldo a primit unda verde (ceea ce Ferguson si Boloni au incercat mereu sa starpeasca, dincolo de aerele de vedeta, e vorba de acea incrancenare negativa). Presa madrilena i-a cantat in struna portughezului, numindu-l „generalul”, iar el a raspuns si aseara cu un aer de antrenor secund si o sapca de „coach” pe masura. In opozitie, Messi a fost mereu privit ca „baiatul bun”, povestea usor lacrimogena a baiatului plecat de acasa de mic, povestea de succes fara glamour, ci doar prin talent dublat de munca. Se stie gluma de la decernarea balonului de aur de anul trecut, cu the good, the bad and the ugly (Ribery).

Cu Ronaldo accidentat si cu Messi absent, desi era pe teren, finala Cupei Spaniei era un moment excelent pentru noile diamante, Bale si Neymar, sa straluceasca si sa incline balanta de o parte sau de alta. Bale a dat cea mai clara justificare a cotei sale in minutul 85, cand a adus de unul singur trofeul la Madrid, iar Neymar a ratat egalarea in minutul 90, trimitand in bara. Nu ma intereseaza comparatiile simpliste, prea des intalnite in presa din ultima vreme („asta inseamna ca Bale este un transfer mai reusit decat Neymar”), pentru ca e stupid sa analizezi atat de superficial. Poate maine Neymar da gol si Bale doar bara. Sau, daca privim in context, Bale se duela cu tanarul (si accidentatul) Marc Bartra, in timp ce Neymar a fost tinut de experimentatii Sergio Ramos si Pepe.

Mai interesant ar fi de privit cum cei doi granzi se uita putin in curtea celuilalt. Daca in dualitatea Messi-Ronaldo e clar cine e portretizat drept bun si cine e rau (in mod exagerat, desigur), sosirea lui Bale la Madrid si cea a lui Neymar la Barca pondereaza situatia in mod evident. Bale mi se pare mult mai curat decat Cristiano, fiind un produs mult mai usor de identificat cu imaginea „blanco”. Se stie faptul ca fanii adevarati, de zeci de ani, ai Madridului nu-l inghit pe Cristiano si il privesc ca pe un mercenar care totusi aduce trofee. Cristiano nu are nimic din aura lui Juanito, di Stefano sau chiar Casillas si ar pierde un duel al popularitatii in randul merengues cu portarul madrilen la orice ora. Gareth Bale este altfel, este mai pregatit sa asimileze valorile clubului (inclusiv modestia de a se pune in slujba echipei) si sa devina un simbol veritabil,care sa fie apreciat in unanimitate de suflarea madridista. Cu alte cuvinte, Bale e mai aproape de caracter de Messi. Fara stiri cu masini, cu fotomodele, cu mofturi.

Neymar a venit cu aura de superstar al Braziliei, cu o personalitate puternica si deja bine definita, de nou idol al baietasilor de cartier. Privire patrunzatoare, cercei, freze, sepci intoarse, contracte de imagine foarte banoase, atitudine usor golaneasca si pe teren. Brazilianul atenteaza clar la segmentul lui Ronaldo, nu la cel al lui Messi, iar asemanarile cu starul portughez sunt multe si nu neaparat magulitoare. Ce mai, Barcelona si-a luat un jucator cu atitudine de Ronaldo in corp de Messi iar Realul invers.

S-ar putea ca peste cativa ani sa fie exact opusul perioadei Mourinho/Guardiola: Barcelona sa fie baietii rai ai lui Neymar iar Realul nobilii printului de Wales…

 

piata machetelor din franta

Vorbeam zilele trecute cu un colectionar din Franta si l-am intrebat de unde isi cumpara francezii machete. Cel mai popular shop online e Joel Miniatures, asa ca am aruncat si eu o privire. Am ramas absolut socat de cat de umflate sunt preturile si va impartasesc concluziile mele, luand ca exemplu machete pe care le detin sau le-am comercializat doar in 2013 (pentru a elimina factorul de corectie al pretului machetelor rare in timp):

Arrows 1999 – 200 E. Vandut in august pt 200 lei.
http://www.ebay.fr/itm/F1-ARROWS-A20-T-TAKAGI-15-au-1-18-MINICHAMPS-180990015-voiture-miniature-/171028688960?pt=FR_YO_Jeux_VehiculesMiniaturesCircuits_VehiculesMiniatures&hash=item27d21ab040

Sauber 1994 Wendlinger – 200 E. Am vandut perechea (#30 Frentzen) cu 200 lei si detin Wendlinger, de care ma despart pentru suma de 300 lei.
http://www.ebay.fr/itm/F1-SAUBER-MERCEDES-C13-de1994-29-au-1-18-MINICHAMPS-180940029-voiture-miniature-/400471930523?pt=FR_YO_Jeux_VehiculesMiniaturesCircuits_VehiculesMiniatures&hash=item5d3dfcb69b

Jordan 1998 Towerwings Hill – 250 E. Am adus macheta din Statele Unite si o vand cu 200 E.
http://www.ebay.fr/itm/F1-JORDAN-198w-TOWER-Wing-D-HILL-1-18-MINICHAMPS-180980039-voiture-miniature-/171030264374?pt=FR_YO_Jeux_VehiculesMiniaturesCircuits_VehiculesMiniatures&hash=item27d232ba36

Lotus 98T Dumfries 1986 – 185 E. O vand cu 125 E.
http://www.ebay.fr/itm/F1-LOTUS-RENAULT-98T-1986-J-DUMFRIES-1-18-MINICHAMPS-180860011-voiture-miniatur-/171128820076?pt=FR_YO_Jeux_VehiculesMiniaturesCircuits_VehiculesMiniatures&hash=item27d812916c

Benetton-BMW 1986 Berger – 170 E. Este rezervata pentru suma de 550 lei.
http://www.ebay.fr/itm/F1-BENETTON-BMW-B186-BERGER-20-au-1-18-Minichamps-181860020-voiture-miniature-/171129687994?pt=FR_YO_Jeux_VehiculesMiniaturesCircuits_VehiculesMiniatures&hash=item27d81fcfba

Mclaren 1994 Hakkinen – 150 E. Am vandut-o astazi cu 250 lei.
http://www.ebay.fr/itm/F1-McLAREN-PEUGEOT-MP4-9-HAKKINEN-1-18-MINICHAMPS-530941807-voiture-miniature-/400472045494?pt=FR_YO_Jeux_VehiculesMiniaturesCircuits_VehiculesMiniatures&hash=item5d3dfe77b6

Prost Peugeot Trulli 1998 – 150 E. O vand cu 300 lei.
http://www.ebay.fr/itm/F1-PROST-AP01-PEUGEOT-12-J-TRULLI-1-18-MINICHAMPS-180980012-voiture-miniature-/171034340745?pt=FR_YO_Jeux_VehiculesMiniaturesCircuits_VehiculesMiniatures&hash=item27d270ed89

Williams 1997 Villeneuve – 150 E. Am vandut-o luna aceasta cu 180 lei.
http://www.ebay.fr/itm/F1-WILLIAMS-RENAULT-FW19-VILLENEUVE-3-au-1-18-MINICHAMPS-180970003-voiture-/400479267073?pt=FR_YO_Jeux_VehiculesMiniaturesCircuits_VehiculesMiniatures&hash=item5d3e6ca901

Devine si mai ridicol. Detin macheta Williams 1999 Ralf Schumacher de 4 ori si o vand la 120 lei. Francezii o vand pe 150 E !
http://www.ebay.fr/itm/F1-WILLIAMS-FW21-SCHUMACHER-1999-au-1-18-MINICHAMPS-180990006-voiture-miniature-/400472802218?pt=FR_YO_Jeux_VehiculesMiniaturesCircuits_VehiculesMiniatures&hash=item5d3e0a03aa

Oare ar trebui sa imi cumpar un seif, daca valoarea machetelor pe care le detin este de 3-4 ori mai mare decat credeam?

lemans 24h race – o perspectiva subiectiva

Am vazut primul Le Mans in 1999, cand aveam doar 12 ani. An de an am urmarit cu placere cursa si am studiat atent trecutul ei si perioada de aur a masinilor sport-prototip. Suntem in 2013 si simt nevoia sa remarc anumite aspecte.

1. Atata timp cat in cursa aceasta sunt atat de putine echipe oficiale (la fiecare clasa, nu doar la LMP1), cocosii care pun pe acelasi plan 24h cu F1 sunt doar niste nostalgici ai vremurilor demult apuse. Acum, 24h sunt exact ca raliurile: prea putina credibilitate cu asa putini constructori. Editia 1999 inchide momentan un secol minunat, fiind si ultima cu suficienti constructori la start ca sa garanteze un spectacol fascinant.

2. Sensul andurantei a fost denaturat in ultima vreme, dat fiind ca nici in F1 rata abandonurilor aproape nu mai conteaza. Daca masinile rezista atat de bine, cum as putea sa ma mai extaziez odata ce ecarturile sunt atat de mari incat un pilot poate face destule excursii prin decor fara a-si pierde pozitia?

3. Clasa LMP1 este pur si simplu saraca. Anul acesta am avut un pluton deosebit de bogat la LMP2, dar as fi preferat sa fie si acolo mai multi motoristi. De ce unul ca Pescarolo nu ar putea cumpara 2 Audi R15 sau niste Peugeot-uri 908 mai vechi, doar ca sa iasa la numar, asa cum era acum vreo 5-6 ani in DTM, cand Mercedes si Audi aduceau masini de 1-2 ani vechime pentru echipele satelit?

4. Nu am nicio problema sa urmaresc duelurile de la clasele inferioare, cel de la GTE-Pro fiind fascinant anul acesta. Totusi, e ca si cum ai urmari un duel Caterham-Marussia, cu o mica diferenta: cei din F1 dau totul pentru o zecime castigata, iar la Le Mans vin constructori delasatori cu modele invechite (Corvette, chiar si Ferrari) sau fara upgrade-uri relevante. Daca ei nu se obosesc, de ce as sta eu cu sufletul la gura sa ii sustin?

5. Daca din ratiuni istorice inteleg sa te uiti an de an la Le Mans, excesul de zel de a urmari toate formele disperate de a resuscita anduranta gen WEC chiar nu mai pot sa ma intereseze decat ca rezultat, ca antrenament pentru a vedea forma fiecaruia inainte de singura lor cursa, cea din regiunea Sarthe. FIA si-a batut joc de GT (cu toate seriile tampite care zapacesc fanii, gen Openul GT, Blancpain si alte efemeride) si incearca cu disperare sa mulga vaca andurantei pentru inca cateva weekenduri pe an, inafara de cursa de la Le Mans care inca se recomanda de la sine.

As prefera sa fiu lasat in pace pana in iunie viitor cu subiectul acesta. Nu mai suntem in anii ’70, din nefericire. Nici macar in 1999.

Gp2 preview 2013

dfcyt9xxe62eojfnquzd

10 – M.Ericsson (DAMS), J.Calado (ART)
9 – J.Cecotto (Arden)

Ericsson are o experienta considerabila (3 ani de GP2) si masina cu care Grosjean si Valsecchi au castigat titlul in ultimii 2 ani.
Calado a avut un sezon de debut remarcabil, fiind extrem de aproape si adesea in fata lui Gutierrez, liderul echipei. Abia in ultima etapa mexicanul a trecut in fata la general.
Cecotto va dispune de o masina mai buna decat anul trecut, cea care i-a apartinut lui Luis Razia si va fi puternic impins de la spate de rapidul Mitch Evans.

In concluzie, principalii favoriti ar fi liderii celor trei echipe de frunte, DAMS, ART si Arden (odata cu retragerea iSport).

8 – F.Nasr (Carlin)
7 – debutanti – D.Abt (ART), M.Evans (Arden), A.Quaife-Hobbs (MP)
  – Haryanto (Barwa Addax), Coletti (Rapax)

Nasr poate fi luat in calcul, desi Carlin-Marussia nu a fost chiar la varf. Oricum, e un pas inapoi de la DAMS, ar fi avut sanse mai mari alaturi de Ericsson.
Abt si Evans au avut un sezon remarcabil in 2012 in GP3, ducand lupta pana in ultima etapa. Ambii sunt piloti de calitate si au promovat in aceleasi echipe de top.
Quaife-Hobbs a plecat din GP3 dupa 2011 si revine in weekendurile F1 dupa ce a cucerit titlul in AutoGP fara nicio opozitie anul trecut. De urmarit.

Haryanto are calitati native deosebite si fosta echipa Campos este suficient de buna, precum a dovedit si anul trecut prin rezultatele lui Cecotto. Este insa inconstant.
Coletti are probabil ultima sansa de a iesi din mediocritate, desi Rapax nu a mai avut rezultate de la Maldonado incoace.

6 – F.Leimer (Racing Engineering), Binder (Venezuela), Giovesi (Venezuela), Qing Hua (Caterham)

Leimer este un pilot mediocru intr-o masina decenta, dar nu poate fi luat in calcul la titlu din cauza problemelor de concentrare.
Binder si Giovesi formeaza un cuplu foarte rapid, insa materialul de concurs nu ii recomanda decat pentru performante ocazionale.
Qing Hua a cochetat cu HRT, are fosta masina a lui Bianchi si Van Der Garde, dar nu cred ca poate aduce rezultate in mod constant.

Leal, Trummer, Richelmi sau de Jong vor fi notati cu 5. Ii consider de umplutura.
Din lipsa de informatii concrete, combinatia de masina de pluton si lipsa de experienta ma face sa-i dau doar 5 si americanului Rosenzweig. Nu atat ca valoare, cat ca sanse la titlu.

Russian Time, Trident si Hilmer nu au confirmat inca vreun pilot. Oricum, se asteapta ca aceste echipe sa nu fie in fata.
Mai este un loc liber interesant la Caterham. Revine oare Razia dupa depresie?

falimentul gandirii idilice si pe termen scurt

Suntem la finele anului 2009. Grila din F1 e cam micuta (cum era in 2011 in motogp…) asa ca Bernie organizeaza licitatia pentru 3 locuri noi. Nu conteaza favoritele, manevrele si redenumirile. In 2010 pornim la drum cu echipa Malaeziei (Lotus, actuala Caterham), cu britanicii din f3 de la Manor (cumparati si branduiti de bossul Virgin, apoi vanduti la rusi, astazi sub numele Marussia) si mandria nationala a Spaniei, pe filiera Adrian Campos – Hispania – HRT/Thesan – piatra de mormant la finele lui 2012.

Caterham si Marussia au intrat in F1 cu aceeasi strategie relativ naiva a seicilor arabi din fotbal. Insa acum nu discut problemele si interesele echipelor.

Caterham a momit cu un proiect fantezist doi piloti castigatori de curse. Daca Trulli are circumstanta atenuanta de a fi gandit pe interes la final de cariera, dupa modelul Raul-Batistuta (mergem 1-2 ani la arabi, mai facem un ban serios inainte de pensie), Kovalainen a decis, dupa experienta crunta de la McLaren, sa aleaga banii in locul unei masini mai decente (cota lui nu era chiar atat de jos atunci).

La Virgin/Marussia, aceeasi poveste, dar pe jumatate: Glock (27 ani), revelatie cu Toyota, pilot cu podiumuri si curse foarte bune in 2008-2009, accepta „o noua provocare” sau mai precis un sac cu bani si concureaza la coada grilei, atragand zeci de comentarii miloase, pana cand nu mai vede sensul de a dovedi ceva si plonjeaza in mediocritatea de a fi batut adesea de debutantul francez Charles Pic (care n-a rupt niciodata gura targului in GP2, dar se stie modelul, „are tata bani”).

21 ianuarie 2013. Kovalainen e 95% out din F1, Glock este dat afara de la Marussia. Pe de o parte mi’e mila de ei, ma dezgusta ca 2 piloti decenti fac loc unor mercenari. Dar totusi, cat de inconstient si cu ochii la bani sa fii sa accepti sa nu ai nicio sansa la puncte timp de 3 ani, sa dai declaratii despre cursa ta perfecta terminata pe 17 si sa stai numai sa numeri banii (care cu siguranta nu sunt chiar la nivelul pe care l’ar primi daca ar da din coate si ar dovedi ca merita un volan de top)?

Glock si Kovalainen au fost investiti cu incredere, au avut sansa lor de a arata si la prima ocazie au dat totul pe bani. Daca intrebi orice alt pilot, directia fireasca e de la echipe mici catre echipe mari. Asa se progreseaza. Asa se face performanta in sport.

Dar daca cei doi nu au fost atat de mercantili pe cat consider eu? Daca au fost chiar atat de fraieri incat sa creada intr’o poveste romantica de tip Fittipaldi sau atatea altele, daca au fost atat de impresionati de un proiect fantezist? Abia aceasta este o problema reala si, spre deosebire de materialism, usor rezolvabila. Intr’un mediu de business atat de pervers, in care chiar daca ai in jur oameni care se prind ca e o fantezie (dar vor ca tu sa semnezi, pentru a lua comisioanele), la final decizia iti apartine si esti al naibii de singur cand o iei, chiar nu este nevoie de cultivarea unei inteligente, a unui fler si a unei sportivitati impecabile? Tocmai asistam la aceeasi atitudine sfidatoare si orbeasca, alimentata de un management nesportiv si strict financiar in cazul lui Hamilton, care speculeaza limitele lui intelectuale.

In fine, o singura intrebare ar trebui pusa acum lui Kovalainen si Glock:

Cand ati semnat cu aceste echipe, chiar ati crezut vreo secunda ca le veti duce in varf?

 

un an de muzica live – top 10 in 2010

10.luna amara in vama, 1 mai. deosebita risipa de energie atat pe scena cat si in praful unde se dezlantuiau maniacii. totusi, cand era slow, se calmau. high point ? nu rosu aprins, ci chihlimbar. poate pentru ca e marea neagra la 2 pasi. fain experimentul de a privi de la etaj, cu detasare, o manifestare atat de haotica.

9.kumm in iasi, hand. n’am stiut ce sa aleg dintre concertele lor de anul asta, asa ca l’am ales pe cel mai recent. s’ar putea ca pe 1 mai sa fi fost mai reusit, dar nu l’am prins pe tot. ah, si mi’a placut cum s’au descurcat fara basist, nu era foarte evidenta lacuna. sa ne incantati multi ani de acu inainte baieti ! (si poate nu ami schimbati membrii asa repede… chiar daca imi e simpatic si cretul asta de la tobe). high point – nightflight, desigur!  nu urca mai sus de 9 nu doar din cauza concurentei acerbe, ci si din cauza eternei comparatii cu … 15 mai 2009, muzeul taranului roman. v’ati ridicat foarte sus si acum trebuie sa confirmati.

8.alexandrina in mojo. nu stiu cum a fost si a doua seara, dar prima a fost o feerie. nu urca mai sus de 8 din cauza fumului care m’a scos afara inainte de vreme. intra totusi in top din cauza momentului magic petrecut la miezul noptii pe cuza voda, tacere deplina si „cantec de leagan” auzindu’se sublim dinauntru. inegalabil.

7.iris in master, iasi. pozitie excelenta, sonorizare buna, lansarea unui album cu destule piese meritorii. minusuri – la ce bun sa ai un loc atat de mare daca sistematizarea tampita face ca maxim 100 oameni sa poata vedea ceva? plusuri – anturajul ineidit si posibilitatea de a vedea cum un neamt care nu intelege nimic din versuri este complet cucerit de ritm si instrumentatie. high point – tacerea ta.

6.silent strike mojo. pur si simplu de vis. cat de rar ti se poate intampla sa fii complet desprins de lume altundeva decat la filarmonica ? de obicei, pauzele dintre piese te readuc pe pamant. not a chance of doing this @ silent. as fi preferat sa aleg reprezentatia de la garantat 100%, dar nu am fost acolo din nefericire.

5.suie paparude in XS. da, abia pe locul 5, deoarece stabilirea acestui top5 a fost un chin. ramane doar pe 5 deoarece a fost cea mai terre-a-terre experienta dintre pozitiile fruntase. o nebunie colectiva pe ritmuri noi. materialul lor discografic este superb, mai discutam despre asta cand fac ierarhia albumelor din 2010. oricum, felciitari baieti pentru partea de entertainment, chiar sunteti unici in .ro si n’ati devenit monotoni. 2 cuvinte si am plecat. am plecat. am ple am ple am plecat.

4.proiectia radiohead – live in saitama,brain, noiembrie. ar putea surprinde aceasta alegere, deoarece e singurul eveniment mzuical care nu s’a desfasurat sub ochii mei. impactul insa nu poate fi neglijat, iar combinatia dintre un regal alternative de o ora jumatate, vin rosu si experientele sociale efectuate in paralel au creat un mix unic si eterogen, care sare dintr’o dispozitie in alta cu aceeasi viteza ca schimabrile de atitudine ale lui thom si johnny. multumesc prietenilor mei care m’au onorat cu absenta la acest eveniment si mi’au deschis noi orizonturi. uneori chiar poti face un bine dandu’te disparut.

3.parov stelar in skin. pentru ultima data cu solista aceea, un show demential care confirma valoarea de condiment a saxofonului (a se vedea si in cazul kumm). pornind de la textul obosit „mzuica ne uneste pe toti”, chiar asta s’a intamplat. teama mea ca nu ma voi simti bine intr’un mediu atat de amestecat si de pgimentat cu low-class people s’a disipat imediat. cand artistii sunt convingatori, nu mai conteaza absolut nimic, nu mai vezi nici in stanga nici in dreapta. si cand e vorba de dansat… sorry everyone, parov e rege anul asta. sa vedem spre ce va tinde. high point – chambermaid swing, desigur. desi mixul in prima auditie de la final m’a prins destul de tare…

2.alexandrina 30 aprilie vama veche bibi bistro. leonard cohen nu e un artist pe care vrei sa’l vezi pe un stadion sau intr’o sala de spectacol, cu toata lumea stand ca un pluton gata de atac. ai vrea sa stai la mese, sa ai o experienta de high-life, reminiscenta a perioadei interbelice si a jazzului. la fel si alexandrina. pana la urma, ei i se sade cu audienta restransa, cu ambianta de muzica de camera. iar eu ador concertele la care fiecare sta jos, nu se ingramadeste si poate sa se concentreze pe ce vede si aude, nu pe cat de suspecti sunt cei din jurul sau. am sperat asta si in mojo, dar vitele din moldova s’au ridicat de la mese si s’au ingramadit in fata, de n’a mai vazut nimeni nimic. o mentiune speciala pentru rochia purtata la mare. ah, si cat de important e sa dai autografe personalizate, nu sa mazgalesti o semnatura. daca mai faci si cativa pasi pe plaja… high point – avionul de aur.

1.iris 1 mai vama veche. abia revenit dupa operatie, cristi ne’a dat pe spate cu energia lui, de te face sa te simti extrem de penibil cand acuzi o oboseala nejustificata. un concert minunat intr’o ambianta selecta (din cauza pretului de intrare, mereu am sustinut ca la iris e cu atat mai fain cu cat costa mai mult si se cerne lumea proasta). spre deosebire de alte trupe care au un setlist tras la xerox, maestrii au venit la mare cu chef de improvizatii. si ce improvizatii, ce soc. „vom canta o piesa… nu cred ca o stiti. dar hai sa incercam”. rolling stones-satisfaction. high point – alta pe care nu o stim … best performance of the year, fara indoiala, i want to break free. oare voi mai prinde in aceasta viata un whole lotta love live ? hai cristi, stiu ca poti.

mentiuni, n’au mai incaput: urma, ada milea, les elephants bizzares, the mood, alternosfera, mircea vintila, the amsterdams si … altii. nush. multi.

worst performance of the year: guns’n’roses.

„what could have been”  of the year: massive attack.

„live in your home ” awards: U2 360 Tour si Depeche Mode live in Barcelona. 2 dvd’uri exceptionale.

hopes for 2011: bon jovi si roger waters.

Iasi – gradina zoologica universitara

Cincisprezece minute in mijlocul zilei de luni. Cincisprezece minute de observare involuntara a doua obiective universitare invecinate: caminul Akademos si Biblioteca Centrala Universitara. Cincisprezece minute de dispret si dezgust intelectual.

Cum urci de la restaurantul RS spre Fundatie, treci pe langa ultima investitie a Universitatii, caminul Akademos. De parca aerele din Gaudeamus nu erau suficiente, rectorul pluseaza in dorinta sa de a acapara un sector din taranimea ajunsa, oferindu-le un camin la 2 pasi de biblioteca crasmele de la Casa Studentilor, cu mai multe locuri de parcare pentru masinile lor de fitze, spurcate de numere din judete flamande. Ni se arunca praf in ochi despre conditiile occidentale din acest camin dar, sa fim seriosi, chiria aceea nu poate fi platita dintr’o bursa (nici daca ai avea 10 pe linie…), ci doar de copkii capsunarilor de duzina care isi etaleaza nimicnicia la oras.Ei ce’ar fi ca in acel camin sa se acorde locurile doar in functie de medie, si studentii de valoare (care nu se masoara nici in aur, nici un 4 inele pe grila) sa aiba parte de mult-trambitatele conditii?

Un pas inainte pe o scara in spirala, si ajungem la etajul I al Bibliotecii, acea cladire somptuoasa cunoscuta de cei de mai sus poate doar pentru Sage cafe. Desi acolo nu se tin seminarii joi noaptea si nici nu se serveste whisky cu energizante… Deci, cladirea aia mare care umbreste trecerea de pietoni dinspre Belfast are o sala de imprumut, in care sunt circa 50 calculatoare. Dat fiind ca misiunea mea implica traversarea acelei sali spre a ajunge la sectia periodice, curiozitatea m’a impins spre a trage cu ochiul, din fuga, la ecranele celor 50 calculatoare, toate ocupate, intr’o ambianta deplina de studiu adanc.

Recensamant: facebookul si pagina de innoire a subscriptionului la WoW sunt eliminate din turul 1, iar in finala ajung neobositul messenger si esenta logicii de nivel prescolar pe fond verde, cunoscuta in lumea secretarilor si a angajatilor de stat drept „munca la birou”, iar in lumea reala ca Solitaire. Instrumentul de alienare si imbecilizare derivat din pasiente pune stapanire pe generatia tanara, asa cum a facut’o si cu cei peste 30 ani care prind radacini in functii fara sens prin institutii fara noima. Ma bucur ca administratia publica are un viitor luminat si ca viitorii angajati ai Sistemului nu vor putea pica proba practica de Solitaire (de altfel, la ce altceva i’ar putea testa inaintasii lor in functie?)

O usa inalta ca un portal intre doua lumi (da, m’am coborat putin la nivelul rpg poate ma intelegeti si voi) si ajungi in sectiunea periodice. Multe mese goale, niciun calculator, no fun. Doua persoane trecute de 60 ani aproape ca nu se vad de dupa niste cataloage cu mii de pagini, in care probabil Descartes o fi explicat la pagina 833 cum sa castigi mereu la Solitaire, dar ochiul batranului va ignora paragraful acela vital, chintesenta reusitei in societatea actuala.

Mission accomplished, am predat cele 10 exemplare din Alice in Wonderland autorului si am facut cale intoarsa pe aceeasi usa care ma inhiba prin inaltimea sa. Nu mi’a placut niciodata asta in UAIC. E reactia mea fireasca la acesti coate-goale care nu au altceva decat mandrie. Cand deschizi o usa din aceea, nu poti sa treci neobservat. Dar ce mai poti sa’ti doresti decat sa treci total neobservat prin orasul acesta universitar doar cu numele, in care de fapt se face doar o colecta de bani murdari, murdari de glod si de jegul de sub unghii al celor care vin sa ne invete cum se munceste. Picior peste picior, 3 rosu peste 4 negru 8 ore pe zi.

5 iunie 2010 – italia rade, italia plange

Legea compensatiei nu iarta: neverosimila performanta de la Roland Garros o face pe Francesca Schiavone prima italianca detinatoare a unui Grand Slam. Nici nu stiu cum a castigat, nici nu conteaza daca a meritat.

Adevarata stire a zilei pentru italieni si tot restul lumii este nenorocirea care l’a lovit pe Valentino Rossi. Sec, faptele sunt cam asa: in cea de’a patra etapa a sezonului, in antrenamentele libere dinainte de calificarile de sambata, Valentino ataca sicana Biondetti, pierde aderenta pe spate, intra in highslide si este aruncat in pietris. Incident grav, dar s’au mai vazut din astea in ultimii 10 ani. Cred ca au fost cel putin 30-40 numai la clasa regina, si de fiecare data pilotul a luat’o la fuga spre parapet. Nu si Rossi. Transportat de urgenta la Florenta, s’a dat verdictul: dubla fractura de tibie si peroneu la piciorul drept, Operatia a avut loc tot ieri, a durat 3 ore si a fost un succes. Refacere 4-5 luni, deci adio sezon. Ar putea reveni doar laultima cursa de pe 7 noiembrie, pentru un moment emotionant.Si acum, doua teorii personale.

1.Acest incident nu este o intamplare si nu putea avea loc in alt moment. Comparatie cu dubla fractura de tibie si peroneu a lui Schumi din 99 de la Silverstone (accident pe 11 iulie, revenire pe 17 octombrie). Accidentul lui Rossi nu putea sa se intample in 2005, dupa cum nici al lui Schumi in 1996. De ce? Pentru ca ambele sunt dovezi clare de supra-conducere, sunt rezultatul lipsei de reactie la socul echilibrarii valorilor. „Cum, tot asa conduceam si ii bateam pe toti, si acum m’au ajuns din urma? Trebuie sa fac ceva!”. In 1999, Schumi a fost pentru prima oara ajuns din urma de Eddie Irvine, dupa 3 sezoane in care diferenta dintre cei doi a fost abisala. Eddie nu doar ca a castigat cursa de debut in acel an, a condus si un razboi psihologic abil, menit sa dizloce mentalul de piatra al germanului. Dar Schumi raspundea mereu pe pista, iar Eddie ramanea doar un papagal ce facea deliciul presei si oferea titluri bombastice. Pana la Silverstone. Primul start a fost anulat dupa ce Villeneuve a ramas blocat pe grila, iar la al doilea start Eddie a reusit sa treaca de german (grila: Hakkinen – Schumi – Coulthard – Irvine, primul viraj: Hakkinen – Coulthard – Irvine – Schumi). In acel moment, toata structura morala de fier a germanului s’a naruit, singurul sau gand fiind de a trece CAT MAI REPEDE de coechipierul sau incomod. Turul 1, virajul Stowe, o semi-ocazie, interior fortat, frane blocate si germanul se duce sanie pana in parapet, impactul fiind masurat la 107km/h. Diagnostic: dubla fractura de tibie si peroneu. 2010, Mugello: Valentino vine dupa 2 infrangeri consecutive in fata colegului sau Lorenzo, care aratase inca de anul trecut ca poate sa’l bata pe maestru, dar acum o face cu o usurinta dezarmanta. Rossi semneaza vineri cel mai rapid tur in antrenamente, apoi incearca o lovitura de moral afirmand ca din cauza problemelor de la umar este la 65% din potential. Bluf, Lorenzo revine sambata si se instaleaza la conducere. Dincolo de necesitatea de a incerca setari, acele ore de antrenament servesc pregatirii morale a concurentilor mai mult decat s’ar putea crede. De aceea, Rossi trebuia neaparat sa ii raspunda colegului sau. Din nou, aceeasi situatie, campionul vede rosu in fata ochilor, forteaza dincolo de limita si nu mai putem sa numim ghinion ceea ce a urmat, ci consecinta fireasca.

2.In 1999, la Jerez, Mick Doohan suferea o grava fractura in calificari, anuntandu-si retragerea.  Dupa ce a dominat intre 1994 si 1998 campionatul, australianul isi sfarseste brusc cariera si ii pune pe tava titlul penibilului Criville, poate cel mai slab campion al clasei 500 din istorie. In 2010, Rossi cade si titlul este 80% in mainile lui Lorenzo, alt campion de conjunctura. Ecuatia e simpla si e de tip WIlliams-Renault. Cand toate celelalte echipe sunt mult in urma, doi se bat pentru victorie. Daca unul cade, castiga celalalt.

Ramane intrebarea: poate Ducati sa fure titlurile ?

porque somos del atleti >?

Me quedo con un momento de la final. Ese en el que el Kun, a dos minutos del fin del partido, levanta la cabeza, mira a Forlán, y levanta la mano en un gesto que dice: „tío, ven al primer palo, te la paso y metes gol”. Dicho y hecho. Un momento de genialidad que va a engrandecer nuestra historia. La Uefa Europa League ya es nuestra.

Hemos esperado tanto tiempo y ha sido tanto el sufrimiento aparejado que muchos consideran que este título es la respuesta a la inquietante pregunta „¿papá, por qué somos del Atleti? Esta pregunta todos nos la habíamos hecho en la intimidad alguna vez. Era una duda con nosotros mismos que como mucho compartíamos con la familia. Hasta que Sra. Rushmore, la agencia de publicidad del Atleti convirtió esa duda común pero secreta en virtud pública, un hecho diferencial motivo de orgullo. Desde entonces, desde el día en que esa agencia mostró al mundo semejante incógnita ontológica, nos afanamos en encontrar una respuesta cuando la respuesta no es otra que la propia incógnita. No sé si me explico. Ser campeones es un estupendo caramelo, un premio a nuestra constancia, fe y devoción sin límites por nuestro equipo. Pero que quieren que les diga, si mis dudas ontológicas (ya van dos veces que escribo esta palabra así que a lo mejor van a tener que mirar el diccionario) se resuelven con títulos me haré de un equipo que no tarde catorce años en conseguirlos.

Yo prefiero no responder a la pregunta o al menos no hacerlo en público. Prefiero guardar el secreto como si fuera la pócima de los galos. Así, los otros nos seguirán mirando extrañados, a veces extasiados, y siempre con disimulada admiración. Aunque ganen más títulos que nosotros y nos miren por encima del hombro, aunque nos den esa hiriente y condescendiente palmadita en la espalda cuando los ganamos nosotros, lo cierto es que nos envidian a un nivel metafísico. Y es que nosotros no necesitamos ninguna justificación para vivir, vibrar, sentir, soñar, llorar, maldecir, morir y resucitar. Vivimos intensamente hasta el extremo y nos mantenemos en pie año a año por una extraña regeneración espontánea que se produce cada verano. Nuestro es el secreto del fútbol y de la vida. Y no hay ningún título, por bonito que sea, que pueda con eso.

aaand two videos: